Time-out. Punct si de la capat

Sunt momente in viata in care dupa atatea noduri seci adunate in gat, privirea ti se incrunta si incepi sa privesti altfel. Sufletul se coaguleaza in jurul existentei tale intr-un mediu care se schimba de la o zi la alta, cu o constanta cu iz de ostilitate care iti perforeaza ideea de a simti ca traiesti. De a incerca sa consumi miscarile din jurul tau si de a face pasul in rand cu ele. Imbatranit, cu tempo redus, cedezi. Nu ai cum sa tii ritmul. Inima iti bate mai incet, glasurile celor din jur ajung mai greu la tine. Te inhibezi in interiorul tau si iti cauti aliati, pentru ca afara e frig – cei care ieri iti erau prieteni, astazi s-au topit in falsitate. Tradarea se tese pe urmele pasilor tai si risti sa cazi in depresie. Sau mai bine zis o tristete care te va usca zi de zi, pentru ca la un moment dat sa cazi si carele timpului sa mearga peste tine. Ai fost, ai crezut ca esti si dispari. Te topesti ca un fulg de primavara in palmele unui copil.

Rabdarea si puterea mea de a rezista inculturii, prostiei si indiferentei s-au scurs ca un nisip alb intr-o clepsidra veche. Am ignorat notiunea de timp, am explorat cu nerusinarea ceea ce pentru altii e un spatiu si am devenit o umbra. Existenta mea este eclipsata de inexistenta din jur si invers. Imi simt sangele in vene circuland cu o rautate amara, care imi ingheata simturile si placerea. De a fi. De a intelege. De a vrea. Incerc sa ignor valurile uscate si reci, dar fiinta de om nu e capabila de nimic. Poate sa arunce cu noroi si atat. Sa improaste cu mizerie, sa invarta cutitul in rana, sa aprinda scandaluri. Indivizii “intelecti” aparuti peste noapte imi consuma oxigenul. Putinul de care am nevoie. Am ajuns sa ma simt unul dintre cei 10 destepti care trebuie sa scoata piatra aruncata in lac de un prost.

Astazi o sa merg in parc. O sa ma uit la frunzele care invelesc pamantul si o sa ma gandesc la amagirile, tradarile si frigul care ma invelesc pe mine. O sa ma uit la Somes cum curge si o sa ma gandesc la curgerea rautatii din jur. O sa strang un pumn de castane si o sa fac 10 pasi. Viata curge chiar daca pasii nostri isi pierd din esenta. O sa inchid ochii si o sa tac. O sa ma prefac ca nu exist sa vad daca nu se schimba ceva si o sa ma conving ca nu. Iar a doua zi o sa ma apuc sa citesc o carte pe care mi-am propus-o acum trei saptamani. Si o sa ma trezesc de acum incolo cu gandul ca exist pentru filele pe care le sorb din placere, pentru oamenii scumpi si dragi in care am incredere si pentru sine. O sa incerc sa ma ridic pentru ca se spune ca este o rusine sa nu te poti ridica, nu sa cazi. Ce poate fi mai frumos cand un om iti spune ca vrea sa te cunoasca si dupa 10 sau 20 de ani?

De astazi incep sa uit pentru nu stiu cat timp de acest spatiu virtual. Il voi inchide ca pe un geam in vreme de furtuna si nu ma voi uita prin el ca un copil care se teme de fulger. Imi simt aripile prea umede si nu mai pot sa zbor. Si am pus punctul pe “i” si ma retrag ca un leu ranit intre potecile copilariei sale. Ma ascund cu putere si curaj de armele vanatorilor lasi care te ataca cand te doare si care se ascund pt ca nu au curajul sa te priveasca in ochi. Pentru ca la asta se pricep cel mai putin, adica deloc.

Mi-am epuizat cuvintele pentru astazi. M-am saturat sa exist pentru ca altii nu au curaj si sange sa o faca. Vreau sa fiu baiatul cu piatra. Fiti buni si scoateti-o!