Vesnicia sumbra a neamului nostru

Satele romanesti, in toata splendoarea lor, sunt centre de cultura, nuclee de viata, puncte cu traditii si obiceiuri din abundenta care isi dau mana sa impleteasca un farmec deosebit, sa creeze o atmosfera care te absoarbe de la prima interactiune si care sa te cucereasca si sa te impresioneze pana in maduva oaselor.
De o perioada buna de timp asistam la un proces trist, ca un prohod cu o multime de bocete silentioase. Observ cu ingandurare ca ceea ce da splendoare si lumina acestor vetre si adevarate leagane ale civilizatiei – sarbatorile – capata forme si intorsaturi cu totul si cu totul neasteptate. In preajma acestor evenimente in care bunatatea, speranta, optimismul, fericirea si urarile de bine se unesc intr-un conglomerat ce are ca scop sa coloreze cu viata mozaicul cotidian, satele noastre se cufunda intr-o liniste totala, strapunsa foarte rar de un lenes clinchet de clopotel sau de cate o voce intarziata si obosita.
In secolul in care ne mandrim cu mari realizari tehnologice, satele romanesti se sting. Peste traditii si obiceiuri se asterne praful uitarii, iar deznadejdea ia locul sperantelor in zilele care vor veni. Exodul tinerilor din sate catre orase, exodul de “gulerase albastre” catre alte meleaguri ale continentului european aduc pustietatea in viitorul neamului nostru. Casele risipite si drumurile pustii apar mai des decat ciupercile dupa ploaie.
Afirma, cu multa intelepciune Lucian Blaga, ca vesnicia s-a nascut la sat. Starea de lucruri care exista in prezent ma face sa cred ca tot la sat, impietrita, in straie saracacioase si imbatranita de negura vremurilor, vesnicia tot la sat se va si stinge. Se va topi ca un bulgare de omat in pumnul unui copil furat de joc…