Cârtița

Cred că am devenit cam nostalgic. Nu știu dacă e de bine sau e de rău, dar, tot mai des, mi se face dor de anumite persoane, de anumite situații, de anumite locuri, de anumite împrejurări, evenimente. Îngerul spune că nu e bine să fii nostalgic. Sau poate că e greșeala mea că încurc dorul cu nostalgia. Există oameni de care mi-e dor și există situații față de care sunt nostalgic. “Feel the difference” ar zice cei de la Ford. Feel.

Îmi amintesc cum eram mic. Ajungeam în serile de iarnă și, ca prin minune, nenea de la Red Nord ne oprea energia electrică. Ne lua curentul. Primul lucru era să caut chibritele ascunse parcă pe undeva, o lumânare și se făcea lumină. Curajos priveam la geam cum un sat întreg era cufundat în tăcere. Numai vântul mai șuiera printre casele ascunse în căciuli de zăpadă și rătăcite undeva într-un trecut funebru. Albul zăpezilor se recunoștea înfrânt în fața tăciunilor stinși ai firelor de curent. Tăcuți și parcă cuprinși de un sentiment de frică, ascultam cum trosnește focul în sobă și ne uneam ca o familie ce suntem și ascultam poveștile unuia altuia. Frate-meu era mic încă… deși într-o camera 4×4, era timp și pentru povești, și pentru un “de-a vați ascunselea”. Mai cobora liniștea din când în când și așteptam însetați un sunet, un semn de undeva, dar numai iarna și focul care trosnea în sobă putea să frământe neliniștea noastră.
La lumina lumânărilor cina căpăta un farmec aparte (poate de atunci am căpătat genele de romantism). Gândurile, fără să vreau, inspirate de lecțiile de istorie, zburau undeva la oamenii ziși și primitivi, care împărțeau carne crudă la lumina focurilor din peșteri. Iar ca farmecul să fie complet, după ce familia se punea la somn, la lumina acelorași lumânari, mă aprofundam în lecturi. Sorbeam cărțile din scoarță-n scoarță. Savuram fiecare cuvânt. Trăiam evenimentele frenetic, intram în pielea fiecărui personaj… Și lucrurile se repetau seară de seară. Atunci, fără să vreau, au început să-mi placă serile lungi de iarnă, doar rareori dezvirginate de revenirea curentului, marea minune a civilizației…

Cât costă o viață? Care este prețul unui erou? Cât durează o eternitate? De ce atunci când vrei să faci bine, lucrurile ies întotdeauna prost? De ce atunci, când ești fericit, când toate sunt bune și frumoase, timpul trece foarte repede, iar atunci când te macină suferințele nisipul alunecă prin clepsidră atât de greu? De ce ne rămân în amintire clipele sărate și uităm lejer dulceața momentelor feerice care ne îndulcesc viața? Mă simt un copil aflat la vârsta “de ce?”-urilor.
Lumea se mișcă cu o viteză incredibilă. Nu ne rămân decât speranțele, visele, ideile care nu și-au găsit aplicare. Tot mai des, ne rezumăm la a fi un puzzle ratat din care dispar piesele cotidianului banal. Un pesimism greu macină cu forța râului de munte convingerile individuale. Senzația de generic final e tot mai aproape. Gustul trădărilor exterioare este tot mai amar.
Unii i-ar spune suflet pierdut. Este imposibil să nu te rătăcești într-o lume în care domină legea junglei și în care există doar cel care luptă și supravețuiește. Luptei cu sinele. Luptei cu ziua de azi. Cu emoția secundei care urmează, ori, duma preferată a așa-nimiților specialiști, este că “omul trebuie să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima”. Cum să duci o povară de 24 de ore știind că sunt ultimele? Departe de mine gândul, dar mi se pare strigător la cer atitudinea umană față de ceea ce îi înconjoară. Întotdeauna este necesar împingerea până la extreme pentru a-și da seama de adevărata valoare a lucrurilor care îl înconjoară. Există o viață în lenevire și asceza putrezirii și e nevoie de ultima zi ca să regrete plecare. Să regrete că prin clepsidra lui a curs nisip cât pe toate plajele lumii și nu a fost în stare să miște măcar un deget. Nasol. Mi se apre frustrant. Dacă aș primi un mail, la ora 8 dimineața, că aceasta este ultima zi pe care o am pe pământ, aș înceta să mă gândesc în primul rând la ce am făcut și ce nu. Părerile de rău să și le țină lașii pentru ei. Ce s-a făcut, s-a făcut. Ce nu am făcut, așa rămâne. Să încerce să facă alții în locul meu. Mi se pare normal ca atunci când simți că nu mai ești bun la ceva, să îi lași pe alții s-o facă. La ce bun 7 mlrd de oameni pe pământ, dacă jumătate dintre ei își bat joc de ea?! Eu cred că aș iubi toată ziua. Aș iubi de dimineața până seara, cu emoția și verva primei zile. Aș iubi până la lacrimi, până la sânge, până mi se face sete și somn și până mi-aș obosi sufletul cu atâta dragoste. Nu există nimic mai frumos pe lumea asta decțt atunci când iubești și când asta te face fericit. Pentru că există o groază de fericiri, dar ca cea pe care ți-o oferă dragostea, nu există niciuna. Și dacă ar fi să regret ceva, asta ar fi: nu e nimic mai urât și mai rușinos decât atunci când nu ai iubit. Nu ai fost în stare să găsești un petec de suflet în cadavrul tău de idiot să faci asta. Ori să lași un suflet să se îndrăgostească de tine. Poți să cucerești imperii, poți să ai lumea la picioare, dar dacă nu ai iubit și nu ai fost iubit, ești un nimeni. Ai consumat oxigen degeaba. Ai făcut figurație, umbră pe pământ. Ai făcut parte din tagma celor 3,5 mlrd de care vă vorbeam mai sus. Și da, era să uit, după o zi de dragoste, m-aș pune la somn. Mi-aș aprinde vreo 10 lumânări cu miros de trandafiri și m-aș pune să visez. Dacă e să vreau să iau ceva cu mine dincolo, ar fi mirosul de trandafiri, mirosul dragostei, și visele, pentru că nu ți le poate lua nimeni.

Prea multă prostie. Prea multe non-valori. Prea mult aur în verighete. Prea multe vorbe și prea puține fapte. Prea. Prea multe exagerări. Este prea de tot. S-a ajuns prea departe. Și se continuă în acest ritm grav cu un curaj prostesc. Oamenii uită de unde vin și încotro se îndreaptă. Oamenii încetează să mai fie oameni…

La ani distanță de iernile în care rămânema în pană de curent, de lunile în care luptam cu inspirația să îmi aștern versurile sau prozele pe hârtie, mă regăsesc într-un context care nu mă caracterizează. Vremurile tandre de cândva au apus de parcă nu ar mai fi fost. Mă întreb când s-au întâmplat toate? Mă întreb unde am fost? Mi-e dor să ma pun la lumina lumânărilor, să scriu o scrisoare, să scuip peste un timbru, mi-e dor să citesc o carte și să ascult furia iernii și a focului care trosnesc în sobă. Timpul trece, pietrele rămân. Și acum ca o povară, apasă asupra conștiinței. Asupra prezentului. La masa unui calculator, cu un pahar de vin în mână și cu gândurile doborâte prin trecut, simt că mi-e dor și îmi dau seama că nici măcar în vise nu mai pot să primesc ceea ce vreau.

Sau poate e de vină faptul că nu sunt capabil să fac diferența dintre nostalgie și dor. Feel the difference ar spune… știți și voi.

Criticilor mei

Dumnezeu ne iubeşte.
Dumnezeu nu a luptat în Irac şi nu omoară delfini.
Dumnezeu nu apare la ştiri.

Pe măsura trecerii nisipurilor timpului, lucrurile se schimbă. Munţi se mişcă din loc, ape spală pământul, nori acoperă tărâmuri răsărite din senin, întunericul domneşte asupra vremurilor de mult apuse. Lumea însăşi se schimbă. Iar o dată cu ea, ca valurile unei mări, dispar tradiţii, obiceiuri, obişnuinţe, măreţii.

Am citit pagini din Cartea Vieţii. Am băut cupe de suferinţe şi dezamăgiri. Am gustat lucruri frumoase şi am fost înecat în amar. Pagini fierbinţi, pagini mici şi mari, pagini vesele şi triste. Pagini albe şi pagini pustii. Pagini care tac şi pagini care m-au îmbrăţişat. Lumea e mare, urâtă şi grea. Plină de urâciuni şi mizerii. Plină de haos, dezorganizare şi trădări. Lumea în sine e o mare dezamăgire. Dezamăgirea lui Dumnezeu. Şi prin acest tărâm presărat cu aşteptarea morţii şi gânduri de nimic, viaţa se împleteşte ca o flacără fierbinte mânată de furtuni. Furtunile din sufletele oamenilor spală farurile din ochii celor suferinzi. Oamenii suferă. Ceea ce îşi fac cu mâna lor se numeşte lucru manual. Omul îşi taie singur craca de sub picioare. Omul îşi sapă singur groapă. Răii din jurul lui nu fac decât să îi amâne sărutul clipei de veci. Nu fac decât să îl ajute. Dintre oamenii care ne fac rău trebuie să îi alegem pe cei care ne fac mai puţin rău. Şi să căutam oameni care să ne iubească.

Nu mă simt vinovat. Nu mă simt singur. Nu sunt singur! Dar vreau să vorbesc. Pentru că îmi pare rău. De unele care se întâmplă, de altele care se vor întâmpla. De cărţile necitite lăsate deschise. De gândurile neafirmate. De praful care s-a aşternut peste regrete şi remuşcări. De timpul pe care le tratează pe toate şi care nu le tratează. De greşeli, de ne-adevăr, de principii, de non-valori. De mizerie. De mizeria de care am fost mândru. De şoaptele nezidite. De îngerii căzuţi. De oamenii care au fost şi nu sunt. De prieteni. De planuri. Planurile care au rămas promisiuni oarbe. De minciuni.

Vreau pamant. Vreau o bucatarie cu vedere catre o livada de meri si de ciresi si de caise. Vreau o rola in bucatarie. Si un set de cutite care sa taie. Cred in ultimul timp ca in mine se sufoca un ins in ale gatitului. Ingerul imi sopteste ca trebuie sa fac jurnalism. Nu mai e timp pentru scoala. E timp doar pentru viata si pentru oamenii care o fac frumoasa. Am inteles asta acum cateva luni bune. Merita sa investesti in oamenii care te fac fericit. Doamne fereste, dar daca, intr-o zi…

Am fost lacom dupa vedetism. Am fost lacom dupa afirmare. Am fost lacom dupa publicitate. Am fost rebel. Extremist. Tin sa cred ca sunt capabil sa ascund si sa omor animalul care am fost. Si care, fara sa vrea acum, dar rau intentionat atunci, v-a gresit. Regretele sunt de prisos. Scuzele prea tarzii. Recunosc ca imi pare rau ca v-am ranit, dar nu imi pare rau ce am facut. Pentru ca inseamna ca asa a trebuit sa se intample. Si nu imi pare rau de nici un fir de par din viata mea. Lucrurile sunt scrise. Noi existam doar ca sa le implinim. Nu ai cum sa te impotrivesti curentului timpului. Poti doar sa incerci sa inveti sa rezisti. Poti si ai dreptul sa inveti din asta. Dar multi mor pe drum de sete.

Revin cu ganduri noi. Revin cu forte noi. Revin un nou “eu”. Revin. Ca un fiu ratacitor, unul care a calatorit prin tari straine si a mancat impreuna cu porcii, desi, deseori in viata intelepciunea pildei se rezuma la alte ganduri sau idei.

Pe măsura trecerii nisipurilor timpului, lucrurile se schimbă. Munţi apar, ape scaldă pământul, nori dispar de pe tărâmuri apărute din senin, lumina topeşte intunecimi aparute in veac. Lumea însăşi se schimbă. Iar o dată cu ea, ca valurile unei mări, apar tradiţii, obiceiuri, obişnuinţe, măreţii. Oamenii se schimba.

M-am indragostit. Si vreau sa ma jur ca acest fapt reprezinta cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat vreodata! Dragostea exista! Dar nu li se arata tuturor si nu in acelasi timp. Dragostea ii schimba pe oameni. Oamenii devin mai buni. Oamenii, cand iubesc, devin oameni. Am ridicat monumente razboaielor, dar nimeni nu a ridicat monument dragostei. Pentru ca e o comoara care nu rugineste si pe care nimeni nu ti-o poate fura. Pentru ca exista in inima mea, in suflet! E zidita acolo! Imaginati-va un suflet ranit, ratacit, spalat de lacrimi si sange, care se impleteste cu lumina sub aripi de inger. Sa poti sa afirmi ca iubesti, sa iubesti, sa poti sa iubesti, sa ai pe cine sa iubesti si sa ai pe cineva care sa te iubeasca. Sa fii sanatos. Astea sunt lucrurile care conteaza cu adevarat in viata. Pacat ca ne dam seama de ele prea tarziu. Desi mai bine mai tarziu, decat niciodata. Toate incep si se termina cu iubire. Prietenia nu sta intr-un like pe facebook, iar dragostea adevarata nu sta intr-o clipa amarata sau intr-un sarut. Lucrurile care se bazeaza pe incredere si adevar, alea sunt cele carora trebuie sa le acordam atentia si importanta.

Lucrurile si cuvintele costa putin, dar pretuiesc mult. Conteaza gestul, intentia, calitatea. Nu cred in efemeritatea cantitatii. De luni bune cred in Iubire. Cred in mine [mai mult ca nicicand], cred in Ingeri, cred in Dumnezeu si in persoana de langa mine. Cred in frumos. Cred in fericire, chiar daca ea nu exista si chiar daca in cautarea ei merita sa alergi toata viata.

De fapt, cu dragostea trebuia sa incep…

p.s. […]
iubesc cu certitudinea ca lucrurile intunecate sunt menite
intre umbra si suflet, in secret sa fie iubite

Pablo Neruda, “Sonet XXVII”