Comunitate de vise sfărâmate

În curând o să mă apuc să construiesc vise. Lumea în care trăim mi se pare foarte murdară, anapoda şi plină de non-sens. Ne trezim dimineaţă şi ne rugăm pentru ceva mai bun, când de fapt, totul se naşte în noi. În dorinţele noastre seci de a acapara lumea. În inimile noastre zdrobite de interes, profitabilitate şi lăcomia pentru aur şi petrol. Trăim într-un secol în care totul se măsoară în aur şi petrol. Sufletele se vând şi se cumpără ca la piaţa de legume. Dezastrul se aşterne ca o pleoapă peste un ochi obosit.

Lumea se cutremură la ultimele mari 2 evenimente care au tulburat raiul tehnologic construit de om. Japonia şi Libia au venit în centrul atenţiei unei rutini care părea să domine încă mult timp basmele cu încălzire globală, criză economică şi terorism. Dacă e să mă gândesc bine, vorbim despre evenimente care, raportate la scara trecutului, au însemnătate net inferioară, respectiv putere de influenţă. Ceea ce sperie, însă, este incapacitatea omului, ieri zeu peste toate, azi devenit pion în tabla de şah a evoluţiei terestre, străpunsă adânc de avântul tehnologic. Frustrare. Cuvântul de ordine în visele, aspiraţiile şi doleanţele noastre. Suntem produsul unei societăţi în care frustrarea se plimbă ca mirosul de peşte şi plecăm capul urgiilor vremii, pentru că avem siguranţa că aşa nimeni şi nimic nu o să îl taie. Suntem alimentaţi zi de zi cu poveşti de adormit copiii şi ca nişte şoareci de bibliotecă, ne înfruptăm zi de zi cu mizeriile presei. Sau mai degrabă, cu presa mizeriilor.

Uneori mă trezesc dimineaţa şi mă întreb cât la sută din ceea ce mi se întâmplă este real. De când mă aflu în vis, cât durează, ce mă aşteaptă şi, mai mult chiar, când mă voi trezi. Îmi dau palme, fac duş cu apă rece şi revin în împărăţia liniştită a cearşafului meu. Mi-e frică să ies afară, în lumea plină de bufoni, “prieteni adevăraţi” şi oameni săritori la nevoie. Jucăm într-o piesă de teatru şi nu ne dăm seama cum chiar în clipa de faţă cineva râde de noi cu gura până la urechi.

Le Monde

Oamenii de pe stradă sunt interesanţi. Nu oamenii străzii, ci fiinţele care, zi de zi, ca nişte furnici, împânzesc oraşul. Oamenii sunt mulţi, deosebiţi şi curioşi. Ai impresia de fiecare dată că te caută tocmai de tine, dar rămâi dezamăgit să afli de fiecare dată că în clipa aia eşti ultimul om pe care îl caută sau pe care se aşteaptă să îl găsească. O mare de priviri, alimentată de un ocean de gânduri şi de paşi rătăciţi.

Unii grăbiţi, alţii mai lenţi. Agitaţi şi calmi. Veseli şi trişti. Supăraţi, enervaţi, cu durerea citindu-li-se pe frunte. Studenţi şi bogaţi. Oameni fericiţi şi îndrăgostiţi, cu dragostea şi fericirea citindu-li-se în ochi. Profesori universitari, funcţionari de la primărie, măturători şi tipi cu păr blond, cercei în urechi şi în buric, gel pe cap şi seminţe în mâini, scuipând prin părţi. Fete goale, obraznice, fete care stau la coadă pentru un covrig sau fete în fuste lungi ieşind din biserică. Preoţi, cerşetori, alcoolici şi vânzători de flori. Într-un secol al crizelor, cataclismelor naturale şi al tehnologiei, se vând multe flori. Nu se şi cumpără.

Ieri am calatorit vreo oră cu autobusul prin oraş. Am stat azi în faţa Bibliotecii Centrale Universitare şi am admirat lumea care trecea pe alături. Într-o lume cu oamenii cu zeci de probleme, tu, un individ cu problema ta, devii infinit net inferior zecilor de indivizi care trec pe langă tine, care pun cu adevărat preţul pe ceea ce se doreşte a fi viaţă. Viaţa de care ne tot plangem zi de zi, pentru că e murdară.

Am un vis, dar nu e neaparat nevoie să-l trăiesc azi, pentru că trebuie să mai câştig bani.

Azi o să îmi impun să nu am chef de nimic. Sună a cretinism, pot chiar să mă şi laud cu ceva treburi şi antirealizări pe ziua de azi, dar mi-a venit acum un gând să nu am chef de nimic.

Azi trebuie să ies să mă văd cu Mihai, care cred că e supărat pe mine. Azi o să-mi pictez câte ceva ieroglife deasupra patului să nu mai intru pe internet. Categoric, fizic şi imediat. Am chef de gătit, dar nu o să gătesc pentru că nu mi-e foame şi pentru că o să beau apă. Nu vreau să fac schimbări, nu îmi doresc să bat pe nimeni, nici măcar un ţigan, azi pe strada din sufletul meu o să fie pace. Sufletul meu e un oraş mic, cu o singură stradă, pe care uneori fie este soare, fie vântul poartă ziare vechi înnebunite de timp. Azi nu voi face schimbări. Azi distribuitorii de ziare au liber.

Am chef de o plimbare în jurul lumii. Nu din aia din copilărie, când, cocoţat pe un glob sovietic, îmi aruncam privirile însetate de necunoscut peste mări şi oceane. Vreau ceva banal, la care visează toată lumea, dar pe care să îl trăiesc şi eu. Aş merge şi la Polul Nord, sau şi mai bine, cel Sud, aş merge într-una, mascat într-o barbă îngheţată de frig. Sau nu aia îl face pe om filosof. Vreau pe Everest. Ştiu că nu trebuie să ajung neapărat acolo pentru a fi deasupra lumii, dar eu nu vreau deasupra lumii, eu vreau deasupra Pământului.

Astăzi oraşul a înflorit

Astăzi au dispărut femeile din oraş. Prin magazine, pe la bucătării, la florării în cozi lungi şi împrăştiate, până şi în biblioteci – doar bărbaţi. Nebunii s-au trezit încă cu noaptea în cap să alerge după primul buchet de flori, prin trolee copii scriind mesaje, probabil de dragoste, iar în dormitoare soţi grijulii şi linguşitori cu cafeaua în pat. Şi mă opresc aici pentru că în minte mi se creionează deja un teatru trist, lipsit de valori. Văd că se merge pe acelaşi principiu, an de an, de ani buni de zile, toată lumea e fericită şi mulţumită, iar pe urmă alergăm cu spume la gură la psihologi şi ne plângem de rutină.

Astăzi fără ciorapi nespălaţi aruncaţi la întâmplare. Fără bere, mici şi meciuri de fotbal. Voce blândă, uşor tremurândă, scăpată prin gura întredeschisă cu frică şi emoţie. De la bucătărie va mirosi, în cele mai multe cazuri a ars, iar prin casă, nestingherite şi peste tot, vor fi aruncate reviste de modă.

Femeia, ca şi dragostea, nu are nevoie de sărbătoare. Le-am inventat noi ca să ne batem joc 364/365 şi în ziua asta să ne plângem ca nişte copii că nu avem o zi a noastră. Sau, mai exact, să ne putem plânge de ce azi ne-a mers prost.

De mâine se va reveni la normal. Doamne insărcinate stând în picioare în troleul plin cu bărbaţi pe scaune dormind. Neveste disperate luate la fugă, copii plângând, iar vinul va curge în pahare. În casă o femeie va lucra pe post de menajeră în făcut ordine şi bucate, pentru că asta e menirea ei, “să aibă grijă de bărbat” şi pentru că “la bucătărie îi este locul”. Crescătorii de flori vor da faliment.

Ieri a fost 8 martie.

Plictis şi inspiraţie

De ceva perioadă încoace nopţile şi-au pierdut gustul. Somnul şi-a schimbat direcţia, iar odihna sensul. Un negativism profund şi o plictiseala enormă îmi pun în pericol buna dispoziţie cotidiană şi mă aruncă în mrejele sălbatice ale disperării. Om secat, în criză de idei, dornic de afirmare şi de răspuns la întrebările zilei.

Trezire dimineaţa ca la apel după o noapte în care visele pe care nimeni nu ţi le poate lua au distrus orice fărâmă de lumina care mai putea fi. Cafea fără zahăr, pentru că “excesul de sare, zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătăţii”. Deschizi laptopul, verifici mailul de pe yahoo, treci la cel de pe gmail, arunci o privire şi pe mess, după care, la desert, urmează facebook şi twitter. Te plictiseşti, nimic nou, sau ce a fost nu mai este de actualitate, şi o iei de la capăt. Stai aşa 3 ore ca un peşte şi îţi dai seama că ţi-ai ratat dimineaţa şi te apucă regretele. Adio şcoală cu oameni de rahat, adio facultate cu profi de silicon şi baftă orăşenilor împuţiţi care habar nu aveţi ce înseamnă aia artă. Te pui să dormi, te iei la trântă cu o bere sau priveşti un film, două, trei… şi îţi promiţi că “mâine voi face mai multe decât azi”. Mai multe filme, ore pe net şi mai multă mâncare. Mâncarea îngraşă. Şi ne plângem că suntem obezi.

De vreo câteva săptămâni tot încerc să scriu câte ceva care să nu arate nici a strigăt disperat de ajutor, nici a plâns de copil mic, nici a urlet de durere, nici a nimic. Vreau pur şi simplu să curgă cuvintele din mine cu gust de trăiri de om fericit. Şi împlinit şi realizat cât de cât. Nu scriu texte literare şi nu am nevoie de psiholog.

Am chef de un vin. Şi de atenţie. Sufăr de lipsa acesteia şi sunt gelos pe cei care o au.