Bună seara, Bucureşti!

Nu am trecut pe aici de foarte multe ori, dar de fiecare dată când vin mă prefac că nu îmi place aerul – mândria din Ardeal şi-a lăsat amprente profunde în gândirea şi viziunea unui om dornic de calm, frumos şi cultură. Trec prin gară cu paşii unui călător grăbit, îngândurat; acum vreo 2 ani am dormit pe aici, ascuns sub aripile poliţiei. Lume, aglomeraţie, haos şi stropi de ploaie. În Buşteni ninge.

Călătoria cu metroul îmi aminteşte de atentatele de la Londra şi de la Madrid. Ghidul ne povesteşte despre cum a fost cândva să sară de pe şine un vagon: un şarpe vechi şi obosit să-şi ia zborul de pe urmele-i rătăcite în subteran… Aţi văzut “Anaconda”? “Mă bate stresul” la fiecare pas. Neliniştea se ascunde în fiecare gând. Câini vagabonzi, sărmani şi reci, salută străinii prin lătrat de avertizare (mi-au amintit de Chirtoacă). Străzi întunecoase şi umede, cămine în reparaţie, cer livid şi trist. Mă oblig să cred că acest oraş nu îmi place. Nu ştiu când sau de ce îmi va intra în suflet, dar amprenta anilor, emoţiile şi lipsa posibilităţilor de a-i descoperi adevărata valoare mă feresc de a descoperi tainele unei urbe care se vrea a fi capitala unui stat membru UE.

Ploaie, nelinişte şi calm. Sau linişte şi zbucium. Mi-e dor de munte, mi-e dor de mare. Mi-e dor să visez şi să nu mă trezească nimeni sau nimic. Mi-e frică de coşmaruri. De emoţii, nu o să dorm. Unele lucruri contează cu adevărat.

Bună seara Bucureşti. Bine ne-am regăsit…

p.s. Am călătorit cu vreo 20 de gay în tren. Nu am nimic împotriva orientării lor sexuale, dar când încep să şi-o manifeste în public, mi-e scârbă. După miezul nopţii am aflat că e concurs de mister gay europe la Poiana Braşov. Unde eşti tu, Pământ Românesc al lui Ştefan şi Vlad Ţepeş?!

p.p.s. Oraşul ăsta are de toate şi nu are nimic…

Titlu mut. 7 aprilie 2009 sau cum am dispărut ca oameni.

7 aprilie 2009 este ziua în care timpul s-a oprit. 7 aprilie 2009 este ziua care nu a existat. Nu a fost nici zi, nici noapte, nici stele pe cer, dar au fost ochi de miliţieni şi securişti însetaţi de sânge. Nu a plouat, dar pământul a fost ud de lacrimile mamelor căutându-şi copiii. Nu a fost război, dar ecoul morţilor şi azi mai este viu…

Spunea cineva recent că îi este ruşine pentru că nu ştie ce le va spune nepoţilor când îl vor întreba ce a fost, de fapt, 7 aprilie 2009. Ziua despre care adevărurile tac ascunse în beciurile în care au fost fete violate şi tineri, nevinovaţi, supuşi torturilor şi chinurilor specifice gulagurilor sovietice. M-am săturat să tot aud comisii, decizii, presupuneri, promisiuni când ştiu prea bine că acestea nu se vor transforma niciodată în informaţia de care avem cu toţii atâta nevoie. Şi nu avem nevoie pentru liniştea noastră, cât pentru a o transmite urmaşilor, pentru a putea să murim şi noi cu conştiinţa împăcată că neadevărul şi tirania nu au prins rădăcini în neştiinţa şi laşitatea noastra.

Eram în septembrie 2010 la mare. Invitaţi de seamă, oameni cu nume, studenţi însetaţi de distracţie, simpozion, lume mai mult sau mai puţin bună. În una din lucrările simpozionului, invitat fostul parlamentar liberal Ion Apostol ( şi aici). Sfaturi despre cum să facem şi să dregem să trecem de referendum. L-am întrebat dacă nu cumva este prea devreme pentru a elucida misterul 7 aprilie, la 2 ani distanţă, crezând ca un copil încă în dreptate. În clipa aia fostul parlamentar a replicat prin a ne spune că doar noi putem aduce adevărul în casele oamenilor, că trebuie să promovăm referendumul şi trebuie să îi dăm jos pe comunişti şi alte bălării de acest gen. A fost ultimul strop de speranţă în dreptate, care e la fundul mării.

Astăzi în multe oraşe se vor aprinde lumânări. Se vor păstra minute de reculegere. Se vor face marşuri ale tăcerii. În 7 ani se va uita definitiv de ceea ce acum e deja rece, 7 aprilie 2009. La fel cum s-a uitat şi despre 89′, şi la fel cum se vor uita şi multe altele. Moldova nu îşi merită libertatea. La fel cum nu-şi merită curajul de a afla adevărul.

p.s. Dumnezeu să-l ierte pe Valeriu Boboc…

M-am săturat.

Urmează gânduri negre. Nu vă recomand să citiţi. Nu vreau să vă infectaţi cu o stare pesimistă. Pesimismul e mai rău decât cancerul sau sida. Prin faptul că există.

Am obosit. De tot şi de toate. De mine, de privirile străinilor goi de pe stradă, de gândurile care mă încătuşează ca nişte lanţuri. Azi noapte, de exemplu, nu am dormit vreo 4 ore, cel puţin (m-am pus în pat pe la 1 noaptea şi ştiu sigur că la 5 nu dormeam). Şi cum spuneam… iau o gură de aer, beau un pahar cu apă, o bere, o vorbă cu un prieten şi apoi cortina sumbră a inexistenţei se aşează din nou peste fiinţa mea banală, sătulă de sistem. Obosit de tot. Am impresia că sunt un pahar cu apă în care au curs toţi stropii din lume şi în care nu mai încape nici o moleculă, dar lucrurile încă se adună, se adună, se adună… Te seacă ideea că în curând totul s-ar putea termina, dar în fap, sfârşitul nu e deloc aproape, existent ca o fată morgana. Sau mai exact, ca şi în butoiul Danaidelor.

Oboseală se aşează rece ca o ceaţă peste oraş şi blochează toate simţirile. Urcă ca furnicile pe sub piele şi se strecoară în creier şi te aruncă în mrejele disperării. Doare. Uneori, cu zeci de oameni alături care te ţin de mână, cu zeci de bogăţii şi dotări, te simţi atât de pustiu încât îţi vine să urli în tine să îţi auzi ecoul că să nu începi să plângi pentru că eşti singur. Nu ştiu cum îmi sună ecoul zilele astea, dar mă simt ca un măr din care a muşcat un copil nesimţit, care mai apoi, luându-se cu joacă, a uitat de fructul ispitei peste care se aştern ciorile. Ca la pieptul lui Prometeu…

Dureros. Înainte credeam că durerea te face să simţi că trăieşti, dar am început să urăsc durerea. Ştiu că tot ce se întâmplă, spre bine se întâmplă şi tot ce nu, tot spre bine, dar durerea nu se intâmplă spre bine. Cu toate ca uneori, binele, dorit şi dăruit fiind, dă naştere unor rele inimaginabile. Urăsc trădarea, lipsa de încredere, urăsc lipsa de respect. Abia de curând mi-am dat seama cât de mult contează toate astea în contextul sufletului tău de rahat, şi aşa măcinat de zeci de mii de griji şi probleme.

M-am săturat. Ies la o plimbare…