Viaţa dintre două click-uri

Încă nu m-am trezit în vreo dimineaţă în care să pot să spun că m-am săturat de somn. Ochii mi se încleaştă în jurul pleoapelor, braţele îmbrăţişează perna cu un dor mai mare decât pe mama, iar gândurile se ascund în paragină şi lene. Mă alung jos din pat, îmi ard câte 2-3 palme, deschid geamul să pătrundă aer rece, dar stropi acizi de transpiraţie alunecă pe frunte şi îmi îneacă respiraţia. Sunt obosit şi gras şi leneş şi nesimţit. Nesimiţit de dezorganizat şi de puturos. Nu, nu la miros, da aşa îmi zicea mama că sunt atunci când eram mic şi abia de mă mai mişcam să întreprind ceva.

Îmi verific mailurile. Nu ştiu de ce căcat mi-am făcut vreo 3 adrese, dar probabil m-am gândit serios atunci când fie celor de la yahoo, fie celor de la gmail, dar le-am cerut expres adresă şi profil. Da, sunt trendi, cu 3 adrese electronice (proştii gândesc, cei deştepţi meditează!). Trec prin facebook cum trece cuţitul prin pâine, adică rapid, dar cu grijă, să nu scap vreo firimitură de informaţie sau de noutate. Evident nu scap actualizările de profil, de stări, de poze şi aşa mai departe. Îmi admir colegele piţipoance, mai văd pe unde au băut sau la ce concert au mers prietenii mei, dau şi eu like la like-urile la care au dat ei like şi mergem mai departe. Ah da, uitase, îmi scriu şi eu o stare ceva, că de nu, ce fel de facebook-ist sunt?! Între timp mă joc cu o cafea sau două, beau şi un ceai ca să fie tata mândru de mine, un litru de apă pentru că aşa zic medicii, apoi mă întreţin cu câte un energizant sau o bere şi ceva omletă sau cartofi pai. Către seară, după o raită prin site-urile de sport, revin din nou la mail-uri, facebook şi aşa mai departe, până când somnul nu mă cuprinde din nou, să mă facă sa cred că niciodată nu e suficient.

Am ajuns la o viaţă banală. Care se rezumă la click-uri, tot felul de fleacuri care îmi consumă ziua şi tot felul de pierderi de timp. Nu îmi mai ajung secunde să ies la o mişcare, niciodată nu mă satur oricât de mult sau de des nu aş mânca, mi-e sete tot timpul zilei, nu mai am vreme pentru ieşit la întâlniri cu prietenii şi toată ziua nu fac decât banalităţi. Mi-e lene să vreau să citesc o carte. Mi-e lene să mă gândesc. Mi-e lene să trăiesc. Şi când ştiu că viaţa e atât de frumoasă, iar eu o consum în internet şi pierdere de timp. Caut să dau undeva un click dreapta şi să ajung la butonul refresh. Noroc că există dragostea. Că de altfel, de mult mă transformam în piatră.

Mândria de a fi moldovean

Avem ţara cea mai frumoasă. Plaiurile mănoase, cu insuliţe pitoreşti pentru care se bat toţi turiştii lumii, cu peisaje de nedescris care transpun raiul pe pământ. Pe această palmă de pământ ca un fagure de miere de forma unui ciorchine de poamă. Avem dulciurile cele mai gustoase – lucru inevitabil când pământul nostru e străbătut de râuri prin care curge lapte şi miere. Avem femeile cele mai frumoase şi cele mai inteligente: popoarele lumii şi-au dat rând să se lupte pentru acest pământ pentru splendoarea fetelor de aici! Avem vinurile cele mai gustoase şi mai fine. Viile pământului nostru mănos cu cel mai bogat cernoziom dau roade an de an care ne fac cunoscuţi în toată lumea…

În contextul alegerilor locale care se apropie, a devenit un as important afirmarea identităţii naţionale. Cu o istorie inventată, cu un trecut adaptat de către nişte vise bolnave, cu nişte suflete moarte ori creiere spălate, Moldova riscă să devină o individualitate ruptă de realitate pe harta lumii. Un pământ al făgăduinţelor cu platforme de exprimare iradiate, ca urmare a perioadei de ocupaţie comunistă de după 2000 şi un spaţiu mioritic în care idioţii prind curaj, această regiune (mai mult de atât nu va fi niciodată) a ajuns brand-ul prostiei şi analfabetismului. Mă uit uneori cu frică la indiferenţa cu care este tratată problema. Superficialitatea şi naivitatea cu care tratăm problema se pare că o să ne coste într-o zi.

În clipa în care statul român acordă granturi şi sponsorizări nerambursabile, când aduce studenţi patrioţi care cred în valori inventate peste noapte şi atunci când luptă pentru clauza basarabeană în Europa sau nemaivorbind de cetăţeniile cu carul, îşi asumă un risc imens. Un risc căruia nu îi văd rostul. În acest sens, ţin să îi dau dreptate oficialului psd-ist. Nu se merită să introducem Europa pe gât celor care îşi “Iubesc Moldova”. Sau celor care au fost cumpăraţi peste noapte să o facă.

Lecţie de viaţă. Sirioja

Sirioja este student în anul III la o universitate din Cluj-Napoca, la Facultatea de Drept. L-am întâlnit prima dată la oficiul căminului în care suntem cazaţi. “Vrei o ţîgară?”. “Nu fumez”, i-am răspuns, după care a început să împodobească aerul curat din bucătărie cu rotocoale de fum. Se visează un mare avocat, dar s-ar mulţumi şi cu un post de procuror sau judecător şi e fericit că poate să îşi exercite meseria chiar aici pentru că de jumătate de an are cetăţenia românească. În România nu duce lipsă de nimic : la fiecare 2 săptămâni părinţii îi trimit câte un pachet, din care bunăciuni precum cîrnaţul, grecica şi zguşionca nu lipsesc niciodată ; ocazional bunica îi strecoară nişte oloi, iar tata ceva vodkă (jin numai la sărbători, pentru că e mai difiţît).

Până în prezent, a “reuşit” să acumuleze 4 restanţe, fapt care însă nu îl împiedică să primească o bursă de 65 de euro din partea statului român ; recunoaşte şi el cât de proşti pot fi rominii iştia. Cazul său este unul fericit, comparativ cu Vasile, colegul lui de cameră, student la Litere care, după ce şi-a picat un examen, din toamnă va plăti taxă şi toate pentru că cei de acolo au regulament intern care nu ţine cont nici de carta universităţii, nici de metodologia de admitere ; ca să nu mai vorbim de Andrei, student la istorie, care după mai multe performanţe obţinute la conferinţe şi simpozioane naţionale, este împiedicat să primească o bursă de performanţă pentru rezultatele obţinute.

După o scurtă interacţionare, pentru că numai convorbire nu putea fi, Sirioja m-a întrebat de ce vorbesc aşa romîneşte ? M-a bătut prieteneşte pe umăr dându-mi asigurări că din moment ce sunt paţan de-al lor, pot să stau liniştit. Ba mai mult, m-a invitat să ieşim la o pivă pe terasă, că tot e dat meciul Stelei cu Sheriff. “Timişoreana, că Ursus e cam apuşoară, cu toate că Chişînău nostru oricum e mai tare ca toate!”. Apoi reveni “Mă gîndesc cî ţîi cu a noştri, cu Şărif?! Las că le-arătăm noi lor futbol!”. M-am limitat la a-i zâmbi şi spunându-i că o să urmăresc evoluţia brigăzii de arbitri.

În ultimul timp, la studii în România au ajuns specimene, nu studenţi adevăraţi. Oameni izolaţi, dezmembratori, individualişti, orgolioşi, aroganţi şi proşti. Copii incapabili, aproape analfabeţi, nostalgici după fusta mamei şi gâţele colegelor de liceu. Nostalgici după brandurile din aşa-numita Patrie, din păcate, ei poartă cu sine un trist adevăr: atâta timp cât mândria naţională a unor indivizi ca Sirioja constă în piscul Bălăneşti şi lacul Beleu, nu o să se avanseze prea departe. Indiferent de câte acţiuni 2012 o să aibă loc.

Indiferent unde se întâmplă ele şi indiferent cui, sincopele metodologiei de admitere şi a organelor care lasă studenţi să vină la studii în România vor lăsa amprente profunde şi dureroase mai mult decât unor tineri, iar consecinţele ireversibile şi resursele investite fără rost şi inteligenţă se vor întoarce ca un bumerang. În timp.

p.s. Oraşele universitare româneşti sunt pline cu personaje precum cele de mai sus. Uneori sunt atât de multe, încât dau pe din afară şi se împrăştie prin ligi sau adunări la nivel naţional. Ceea ce mă face să cred k e cam kapets cu noi dacă nu inventăm o soluţie cât de curând. Shi e kapets în primul rând cu cei de acasă, kiar dacă au fost scutiţi de o droaie de patriotsi care au mers ca soli peste hotare…

Pentru că

Cu toate că e plină de proşti care urlă de pe garduri de-ţi vine să-i baţi. Cu toate că e dură uneori, şi crudă, şi nedreaptă, şi curvă. Cu toate că dă cu tine de pământ, după care te ridică în ceruri, apoi te spală cu noroi încât nu mai reuşeşti să faci diferenţa dintre vis şi realitate. Cu toate că e plină de idioţi care îţi apar în cale ca ciupercile după ploaie şi care încearcă să-ţi fure zâmbetul fără să merite nici măcar privirea ta. Cu toate acestea, viaţa merită trăită din plin, cu farmec.

Să o iei de la capăt, zi de zi. Această muncă sisifică care pare să te omoare la un moment dat, dar se merită cu adevărat. Se merită să te târăşti în genunchi, ca după aia, victorios, să stai în picioare, deasupra tuturor, cu trofeul deasupra capului. Se merită să visezi, se merită să îţi doreşti. Să îţi permiţi să insişti să o sorbi până la ultima picătură, fără frica că de mâine s-ar putea să nu mai ai nimic. Viaţa asta e atât de frumoasă şi noi suntem atât de ingenioşi şi de puternici, încât nimeni şi nimic nu va putea rezista în faţa noastră. Nu îşi va permite să îndrăznească să te rănească, sa te ofenseze, să îţi distrugă din puţinul care a mai rămas.

Valori. Sistem de rahat cu valori de rahat în care nu merită să credem. De fapt, nu merită să te implici în nici un sistem. Sistemele te absorb, extrag tot ce ai mai bun în tine, ca după aia să extragă ce mai ai în tine, ca mai apoi să te arunce ca o cârpă la gunoi. Sistemele există ca să profiţi. Nu fi fraier/ă să crezi în ele sau să te implici. Profită. Negociază. Eşti fraier/ă dacă nu faci asta, pentru că mai sunt o mie ca tine de stau la coadă şi aşteaptă ca unul să clacheze. Nu fi tu ăla! În viaţă totul se negociază. Totul se transformă. Fii cel/cea care prinde transormarea în bine.

Idioţii vin şi se duc, ca un şir lung de cocoare. Apar în cale să ne distrugă şi dacă punem botul, o păţim ca Harap-Alb cu Spânul. Tebuie să fii tare pe baricadă şi să lupţi. Viaţa e o luptă continuă, o înşiruie de chinuri după care răsare curcubeul. Greutăţile şi proştii sunt amintiri. Lucruri trecătoare. Le primim cu bucurie, le trecem cu mult curaj şi le sărbătorim cu putere. Nu fac decât să ne călească.

Nu fi trist/ă. Tot ce e frumos abia urmează să se întâmple. Pozitivul şi marile suprize te aşteaptă după colţ. Nu trebuie decât să faci un singur pas. Zâmbeşte. Nimic mai frumos şi mai deosebit ca un zâmbet pe timpuri negre nu există. Nimic nu te face mai bogat/ă decât o lacrimă de bucurie. Bucuria victoriei. Crede în tine. Poţi! Crede în ceea ce poţi şi chiar în ceea ce crezi că nu poţi! Nu are cum să fie altfel. Până la urmă vei primi ceea ce meriţi, iar dacă până acum crezi că nu ai primit decât chinuri şi pedepse, înseamnă că încă nu ai primit încă nimic. Aşteaptă. Caută. Deschide inima. Iubeşte.

Limba română, de ce o stâlcim?

“Iubito, ma duk sa fuck dush shi mai apoi merg in klub. Nu te stressa pentru discutia noastra de aseara. Te pupu dulcik! Sper ca nu tsiam stricat somnul cu semeseul meu…”

Deja mi-e scârbă să continui. Am avut ocazia în ultimul timp să îndur prea multe la capitolul exprimări şi îmi provoacă o alergie profundă persoanele care evită să se exprime corect. Un aspru sentiment revoluţionar explodează în interiorul meu atunci când nu reuşesc să găsesc răspuns la întrebarea “De ce?”. Nu mi-am propus niciodată să impun ideea precum că scrierea cu diacritice este cea care trebuie să primeze, dar de când ştirbarea limbii în care te-ai născut reprezintă un mod fashion? “ts, sh, ku, k” şi lista poate continua. Ruşine!

Şi mă adresez în primul rând vouă, marilor români şi şmecheri patrioţi.

Ce zi a fost ieri?

Bunelul meu are 86 de ani. Iese din casă numai pentru câte o mică promenadă săptămânală, la alegeri, în Postul Mare şi de 9 mai. Se sprijină de o cârjă pentru că abia de îl mai ţin picioarele, iar atunci când încerc să-i vorbesc, trebuie să ridic tonul vocii, pentru că nu mai aude aproape deloc. Se exprimă mai mult cu mâinile şi cu scurte articulaţii decât cu vorbe. Ieri s-a trezit dis-de-dimineaţă şi a umblat prin curte neaflându-şi locul, apoi s-a îndreptat către dulapul din casa mare. A scos un costum vechi, ponosit, plin de praf şi amprente de molii şi cu miros închis. Una câte una a aranjat medaliile comuniste de o parte şi de cealaltă în piept, apoi, gătindu-se, a mers la oglindă pentru aranjamentele finale şi a pornit agale către Casa de Cultură.

Acolo concert mare. Copiii de la şcoală, îndrumaţi de bunii lor profesori, au organizat o sărbătoare pe cinste. Au recitat poezii patriotice, au cântat şi au dansat în faţa unui mănunchi de veterani care oricum nu auzeau nimic. După concert li s-au dat flori, apoi toata lumea s-a îndreptat către monumentul eroilor căzuţi în război. Preotul a oficiat un parastas, au fost prezenţi actualul primar, dar şi alţi concurenţi electorali. Când s-a încheiat parastasul, toata gloata a mers la cantina şcolii, unde s-a servit o masă de bienfacere pentru veterani. Culmea, din cei 8 câţi au mai rămas, nici unul nu prea a mai mâncat nimic, pentru că îs bătrâni, bolnavi, iau medicamente cu pumnul şi nu au dinţi. Dar nu au lipsit de la masă oficialii care au râs, au glumit, au băut şi au mai pus viaţa satului la cale. Din când în când şi-au mai amintit şi de oaspeţii de onoare, promiţându-le câte 500 de lei.

După masă, bunicul s-a întors acasă. Trist, ca de obicei. Şi obosit. Băgat în seamă la alegeri şi la 9 mai, uită lumea de el în restul anului. Îl mai vizitează nepoţii de Crăciun să-şi ia partea leului din ajutorul ăla de 500, care nici pentru 200 kg de cărbuni nu îi ajung. În schimb a fost sărbătoare. Şi motiv de a mai spăla nişte bani prin primărie, pentru că de, alegerile îs aproape, şi cine ştie când o să mai poată fura. Bunelul nu a mâncat nimic, dar în acte s-au scris salamuri şi băuturi cât pentru o nuntă. Şi pentru muzică, evident.

Nu ştiu ce zi a fost ieri. Monumentul eroilor pentru apărarea patriei este plin cu flori. Care patrie? Cei care mi-au apărat Patria, nu au monument, şi nici flori, iar cei care au flori şi monument, nu au apărat nici o patrie… De mic copil, pentru că ştiam cum se recită o poezie, eram tras cu forţa la casa de cultură să recit o poezie patriotică la vreo 30 de moşnegi care nici nu auzeau, nici nu vedeau ce e pe scenă. MErgeam, evident, pentru că mă alegeam cu o notă mai pună şi scăpam de nişte ore. În plus, ciuguleam şi noi, aştia cu “talente”, câte ceva pe la masa aia de binefacere. Părinţii nu priveau cu ochi buni chestia asta, pentru că după ce în 90 au scăpat cu greu de comunişti, peste 10 ani copiii lor erau aliniaţi ca pionerii în faţa oamenilor de vază din sat. Pe vremea mea erau 30, acum îs 8, iar peste ceva vreme nu va mai fi nici unul. Dar banii din primăria şi voia bună din cantina şcolii nu vor dispărea niciodată. Ieri băgat în seamă şi respectat, iar mâine, dacă ia autobusul să meargă la oraş, bunelul va sta în picioare, pentru că pe nimeni nu îi interesează că el a luptat în război, apărându-le patria.

Ieri nu am sărbătorit nimic. Şi nu am purtat nici lentă, nici brăţară. Sunt român în suflet şi în fiecare zi şi nu aştept să vină ziua naţională, cea a Europei sau altă ocazie ca să îmi afirm dragostea şi ataşamentul faţă de ţară. Am doar tricolorul afişat la geamul căminului unde sunt cazat şi am credinţa, istoria şi limba neamului meu. Peste tot unde merg, am atitudine românească şi nu mi-e ruşine să o afirm. Fie că sunt la facultate, fie că la chef de basarabeni. Dar aşa suntem noi: ne-am învăţat să bem, să sărbătorim, să ne afişăm în public şi să facem campanie electorala cu fiecare ocazie. O gloată fără valori, fără principii, fără respect de sine şi fără viitor.

Osama bin Laden, spărgătorii de n(m)uci și iepurașul de ciocolată

În toamna lui 2001, prin septembrie ziua a 11-a, cad turnurile gemene în SUA. Simboluri ale libertății, bunăstării, democrației, acestea s-au topit peste zi ca mănăstirea lui Manole peste noapte. Lumea, cutremurată de cele întâmplate, aștepta cu sufletul la gură în fața televizoarelor cifre, noutăți, informații. Copil mic fiind și încă neînțelegând cum merg treburile astea cu unchiul Sam și cu vodka, am mușcat flămând unul dintre cele mai mari bancuri ale omenirii.

Investițiile SUA în armată au crescut considerabil. Trupe, armament, cercetare. Statele intră în golf să caute dușmanul nevăzut. În lume iese la iveală o noțiune majoră: terorismul. Petrolul curge lin ca tribut la cele întâmplate. Și cum în această luptă cu nevăzutul e nevoie de un nume, frica a 6 mlrd de oameni prinde viață sub denumirea “bin Laden”. Operațiuni secrete, intervenții criminale, acțiuni antiumane capătă suport legal. Lupta împotriva terorismului ascunde într-un puternic con de umbră lupta contra sărăciei, problemei apei potabile și a altor carențe ale societăților în care trăim.

Partea serioasă a tot ceea ce se întâmplă ne depășește cu mult capacitatea noastră de gândire, sinteză și analiză. Teatrul politic și teatrul de război în care ne aflăm ne transformă în ființe temporare, îmbogățiți din când în când cu aluzia că putem hotărî ceva prin dreptul nostru de vot. Avem dreptul la a crede sau nu. Nu au fost lăsate locuri pentru interpretări. Ceea ce s-a întâmplat la 11 septembrie e o poveste pe care copiii nu mai adormeau, iar astăzi a venit și finalul fericit. Mirele american își salvează mireasa din brațele zmeului Laden, care este strivit ca o furnică. Și ca nu cumva să apară urmași de-ai lui Osama după moartea acestuia, trupul său (haios) este aruncat în mare. Romantic. Zeci, sute, mii sau chiar sute de mii de americoși serbează victoria. Victoria asupra unui fapt pe care, în practic, nici ei nu îl cunosc.

Așa cum 10 ani în urmă era nevoie de o tragedie care să justifice cheltuieli, investiții, implicări, mă întreb ce va justifica această victorie? De la nunta lui William la moartea lui Laden… cam multe sărbători într-o săptămână. Ce va urma? Ce iepuraș de ciocolată ne va mai liniști/bucura atunci?