In loc de epilog

Prolog: Un foarte bun prieten mi-a spus ca pentru a functiona ca lumea, pentru a reincepe sau a incepe sa functioneze ca lumea, creierul uman are nevoie de o schimbare. Schimbarea ii da aerul curat, proaspat care il face sa creeze, sa miste altfel lucrurile. Sper ca aceasta schimbare va fi aerul curat si proaspat de care am nevoie acum.

Mi-am dat seama cu timpul ca este foarte important sa iti dai seama la timp de care dintre lucrurile care te inconjoara ai nevoie si de care nu. Stiu ca suna materialist, dar cam acelasi lucru este valabil si in privinta oamenilor, cu mentiunea ca e foarte posibil si invers. Si chiar daca suna ciudat, e valabil si in privinta lucrurilor: poate, prin multitudinea lor, se gasesc unele care au nevoie de noi. Precizia cu care stim sa le alegem face diferenta dintre noi si nu poate, ca pe viitor, sa ne surprinda placut sau mai putin. Pana la urma, e alegerea fiecaruia, iar cei ce seamana vant, nu au cum sa nu culeaga furtuna.

Cu toate ca de cele mai multe ori nu ne dam seama, timpul este o constanta greu de stapanit, care ne creeaza mari batai de cap si doar cel ce stie sa il stapaneasca, pe El, propriul timp, are sa ajunga intr-o zi sa bifeze realizari deosebite. Sau pur si simplu sa fie un om implinit. Buna organizare a lucrurilor, bunul mers al acestora pe placul nostru depinde doar de noi, precum, doar noi suntem responsabili in cazul unui esec, cu toate ca, pe plan personal, eu prefer a numi esecurile dezamagiri. Neimpliniri. E prea dur sa spui ca o dai in bara, dar e foarte pretioasa clipa cand iti dai seama ca esti pe cale sa.

De ceva vreme am incetat sa ma plang ca un copil mofturos ca nu am timp, dandu-mi seama ca nimeni nu mi-l ofera. Omul cand nu vrea, spune ca nu poate, inclesteaza buzele si incruciseaza mainile, asteptand sa cada din cer. De ceva timp incerc sa speculez fiecare ocazia care se iveste la orizont si sa actionez exact dupa cum imi dicteaza prima clipire a instinctului, pentru ca de la a doua e deja prea tarziu. Stiu ca veti spune ca femeile au instinctul foarte bine dezvoltat, ca sunt capabile sa il exploateze la maxim, fie ca e vorba de al lor sau nu. Ei bine, DOAR ele, la fel cum DOAR ele pot sa faca 2 lucruri in acelasi timp si sa mai si discute cu tine. Eu prefer sa il fac unul si bun. Nu sunt multumit, insa, de cat de des imi reuseste…

Am ajuns dependent de facebook. Ma mint zilnic ca fara el as pierde contactul cu lumea, cu civilizatiile, cu noutatile si alte multe oportunitati si ocazii. Am incercat sa fac faza aia cu utilizarea in cantitati tot mai mici, dar nu se poate. Provocari goale, pierdere de timp, dezamagire si gol in cultura persoanala sunt chestiile cu care ma aleg in urma navigarii intense si nimic mai mult. M-am gandit ca poate eu sunt incapabil sa extrag tot ce e bun, dar paharul s-a umplut deja de mult timp. Nu mai stau in picioare fazele cu noutatile si contactul cu oamenii de cand mi-am pus intrebarea cum a fost viata mea pana la facebook. Cum mergea lumea pe vremea aia cand oamenii faceau misto ca ai cont pe “facebuc” si cand devenea “trendi” sa te autoexcluzi de pe “haicinci”. Mi-am amintit cum mi-am facut cont doar de dragul de a tine contact cu prietenii, pana la urma, multi dintre ei virtuali, fara sa imi dau seama cum intre timp a intrat in sange dorinta zilnica de a posta piese, like-uri, de a urmari cu nesat albumele foto, ca pana la urma sa cad victima spamerilor, aplicatiilor si tot felul de neghiobii care te distrag de la frumusetea cotidiana. Si cum ortodroma vindecarii reprezinta nimic altceva decat butonul “deactivate”, m-am hotarat la acest pas. Da, imi voi da peste mana, voi calca peste dorinte si voi pasi inainte, sper eu, cu dreptul. Stiu ca veti spune ca sunt simptome ale grandomaniei sau exclusivismului, dar va asigur ca nu e asa.

Va astept in lumea “de dincolo”, cea reala, la cafea/bere/suc/plimbari/iesiri/sport. Offline-uri. Voi tine legatura cu gandurile mele si cele ale voastre prin intermediul acestui blog, asa cum a fost si pana acum. Voi profita de golul imens pe care il va lasa jucaria lui Mark. Voi incerca sa vad ce am pierdut si voi incepe sa simt gustul vietii din nou, simplu, copilaresc si inocent. Am telefon la care ma puteti suna si la care promit sa raspund mai des, casuta postala, skype si tot arsenalul de date de contact. Am si albume cu poze la care va invit sa le admiram. Am de toate, mai putin timp pentru toate acestea. Sa le simt. Sa le savurez. Si cu toate ca acordam luni intregi pentru facebook, uitam cu desavarsire fetele si cartile. Prietenii adevarati stiu unde pot fi.

Pe curand!

Epilog: Urmeaza muzica, cafea, filme, carti, iesiri, intalniri, teatru, pace, ordine si liniste. Multa liniste. Si cel mai important, sper eu, urmeaza ceea ce am neglijat cu desavarsire pana acum. Ceea ce mereu a fost pe locul 2. Tot ceea ce nu am facut de fiecare data cand m-am plans ca nu am timp.

Vesnicia sumbra a neamului nostru

Satele romanesti, in toata splendoarea lor, sunt centre de cultura, nuclee de viata, puncte cu traditii si obiceiuri din abundenta care isi dau mana sa impleteasca un farmec deosebit, sa creeze o atmosfera care te absoarbe de la prima interactiune si care sa te cucereasca si sa te impresioneze pana in maduva oaselor.
De o perioada buna de timp asistam la un proces trist, ca un prohod cu o multime de bocete silentioase. Observ cu ingandurare ca ceea ce da splendoare si lumina acestor vetre si adevarate leagane ale civilizatiei – sarbatorile – capata forme si intorsaturi cu totul si cu totul neasteptate. In preajma acestor evenimente in care bunatatea, speranta, optimismul, fericirea si urarile de bine se unesc intr-un conglomerat ce are ca scop sa coloreze cu viata mozaicul cotidian, satele noastre se cufunda intr-o liniste totala, strapunsa foarte rar de un lenes clinchet de clopotel sau de cate o voce intarziata si obosita.
In secolul in care ne mandrim cu mari realizari tehnologice, satele romanesti se sting. Peste traditii si obiceiuri se asterne praful uitarii, iar deznadejdea ia locul sperantelor in zilele care vor veni. Exodul tinerilor din sate catre orase, exodul de “gulerase albastre” catre alte meleaguri ale continentului european aduc pustietatea in viitorul neamului nostru. Casele risipite si drumurile pustii apar mai des decat ciupercile dupa ploaie.
Afirma, cu multa intelepciune Lucian Blaga, ca vesnicia s-a nascut la sat. Starea de lucruri care exista in prezent ma face sa cred ca tot la sat, impietrita, in straie saracacioase si imbatranita de negura vremurilor, vesnicia tot la sat se va si stinge. Se va topi ca un bulgare de omat in pumnul unui copil furat de joc…