Profesionalismul jurnalistic sau cum e să fii cel mai tare blogger din Moldova. Republic of


Cineva a scris despre invidie. Invidia însă, e o greșeală urâtă. Eu nu sunt invidios pe nimeni. Nici pe cei care absolvesc ASEM, ULIM, USM, deși de multe ori au trecut anii cu ași în mânecă. Nici pe cei cu averi și palate, deși gradul de inteligență îi trădează deseori. Nici pe cei ce absolvesc medicina, dreptul, economia sau politehnica, iar după aia au un job bineplătit probabil și respectat. Eu nu invidiez pe nimeni. Nici chiar pe cel mai tare blogger din Moldova. Chiar și atunci când dă pe dinafară deja de atâta mândrie. Sau mă rog, lumea mai zice și altceva.

Advertisements

Poiana Bloggerilor sau despre cumătrismul în floare din Moldova. Republic of

articol inspirat de Sergiu Grigoriev.

Citind articolele participanților la acest eveniment lucrurile se colorează într-un roz frumos, cu tentă de prospețime democratică. Avem oameni capabili, care scriu în online, la temă, despre subiectele din societate care dor. Acum, când apele s-au mai calmat, vă propun un exercițiu de coborâre din al nouălea cer și de judecare a lucrurilor la rece:

În perioada de dinainte de Florii, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni organizează un eveniment la Poiana Brașov – Poiana Bloggerilor – la care sunt invitați bloggeri din Republica Moldova. Unele surse vorbesc de faptul că din juriul de selecție a făcut parte Eugen Luchianiuc, iar criteriile pe baza cărora participanții au mers în Poiană ar fi fost deținerea unui blog și ca acesta să fie înregistrat pe metrica (foto 1). Nu voi vorbi despre numărul bloggerilor care au știut în prealabil despre eveniment, pentru că aș constata că numărul lor ar fi mult mai mare decât cel al participanților, așa încât în ziua de 5 aprilie Moldova s-a trezit, în arome de o selecție subiectivistă foarte clară, fără bloggeri.

Temele abordate la seminarul la care au participat invitați precum: George Damian, Cristian Tabără, Emil Hurezeanu, Marian Voicu, Maria Ţoghină, Dorin Matei, Gabriel Basarabescu, Radu Găină, Dan Dungaciu, Cezar Ion, Eugen Tomac, Doina Melinte, Robert Turcescu au fost: 1) Media online – interacţiune şi relaţionare 2) Influenţa blogurilor asupra societăţii civile 3) Blogurile şi libertatea de expresie 4) Viitorul bloggingului – ce urmează? 5) Rolul bloggingului în formarea şi coagularea societăţii civile. Pe parcursul celor 4 zile de interacționare, dezbateri și socializare bloggerii au înregistrat o poezie pe care au dedicat-o demnitarilor cu ocazia zilei de 7 aprilie, au felicitat Publika cu ocazia zilei de naștere și au respirat din aerul curat din Brașov, un oraș extraordinar de frumos + alte activități care au fost la îndemâna domniilor lor.

Nu știu cu exactitate care sunt așteptările organizatorilor și ce impact va avea seminarul asupra participanților în timp, cert este că imediat la revenirea în țară bloggerii s-au întrecut în aprecieri și laude reciproce care de care mai frumoase, punct în care lucrurile revin la normal, iar toți cei implicați revin la activitățile lor cotidiene de dinainte de seminar, fază la care eu mă declar absolut dezamăgit, pentru că, constat cu tristețe, au fost cheltuiți niște bani din buzunarele contribuabililor români pentru distracția unor bloggeri moldoveni, moment în care greșiți dacă considerați că sunt invidios pe cei ce au fost acolo. Pe site-ul său, Tudor Darie a publicat lista participanților pe care a luat-o de la Eugen Luchianiuc, dar uită să menționeze și de alți participanți bloggeri-nebloggeri.

Dragoș scrie că în Poiană au mers cei mai populari, cei mai frumoși și mai activi bloggeri, dar uită să menționeze că participanți gen Radu Chivriga, Oxana Greadcenco sau Anna Cernomaz nu au mai scris pe blog de vreme bună; iar o dată cu Dragoș și ceilalți participanți dau tonul la o serie de osanale la adresa organizatorilor sau către participanți pe principiul noi am fost, ne-am distrat, ne-am simțit bine, suntem cei mai tari și nimeni nu ne stă în cale [1, 2, 3, 4, 5, 6 etc…].

Dezamăgitor și dezarmant. Dezamăgitor pentru publicul larg, pentru consumatorii materiei prime emise de respectivii bloggeri și dezarmant pentru alți bloggeri și doritori de participare afirmare, dar care nu au trecut de furcile caudine ale juriului. Cu toate că se încearcă cu pași mari și rapizi să se impună democrație în Moldova, constat că locuitorii acestei palme de pământ suferă de o formă acută de cumătrism, de care am impresia că nu se va scăpa prea curând. Cu toate că lumea se laudă că a scăpat de comunism și de tiranie, scăpând către libera exprimare, această urmă amară de cumătrism va distruge orice fel de încercări de dezvoltare.

De ce nu a fost promovat evenimentul în prealabil, dar s-a promovat atât de mult după, creând concurență/condiții inegale?
De ce nu au fost respectate toate criteriile pentru toți participanții, în mod egal și obiectiv?
De ce, pe lângă cei care au participat acolo, s-au regăsit persoane care nu au neapărat treabă cu bloggingul (Ludmila Gârjău, Dina Cepeliuc)? Nu cred că dacă cândva s-a cochetat cu bloggingul poate fi un argument.
Unde sunt articolele în forță, cu un conținut clar, nu apușoară chioară cu care am tot fost cumpărați în această perioadă?
Și lista întrebărilor pentru organizatori, juriu, participanți poate continua…

Trist de când e blogger fiecare deținător de un cont blogspot sau wordpress și postează un rând-două și o poză. Și trist că cei care se consideră a fi inițiatorii prosperării Moldovei și călăii cumătrismului, întreprind singuri, cu bună știință și nesiliți de nimeni asemenea acțiuni.

p.s. Pe scurt. Eu cred că bloggerii ăștia îs cam cu nasul pe sus și își iau încet încet nasul la purtare. După o șeiruială puternică reciprocă a propriilor articole (a căror calitate deseori pică testul), aceștia își dau importanța de emițători de comunicate de presă, înlocuitori de agenții de știri, permițându-și să dea peste nas televiziunilor pentru chestii publicate pe internet și arhicunoscute de toată lumea și spun asta gândindu-mă la Dragoș Galbur care acuza publika.md de neindicarea sursei cu video despre cetățenia română a celor de la Zebra Comedy, considerându-se pionerul apariției pe internet a acestui video, deși el a fost publicat mai devreme (foto 2) și la Oxana Greadcenco, care a postat știrea cu vandalizarea lui Lenin din Dondușeni uitând să indice sursa primară – Sergiu Grigoriev (foto 3), cel care a postat în prealabil un link cu reportajul celor de la Meridian, ori, unul din punctele discutate la seminar era anume etica jurnalistică și indicarea sursei.

p.s. (2) Articolul nu reprezintă nicidecum atac la vreo persoană, ci doar la idei, la acțiuni; la felul despre cum se fac lucrurile. Despre cum ele merg. Și de ce ele nu se vor schimba niciodată.

p.p.s. Cineva a definit mai bine Poiana Bloggerilor.

În vizită… acasă

Vizitele în Basarabia au purtat mereu o tentă deosebită, ciudat de frumoasă, energizantă chiar. Fiorii plecării mă cuprind încă cu 2 zile înainte de periplul propriu-zis și nu mă slăbesc decât în clipa în care îmi îmbrățișez părinții, scumpii mei părinți și fratele. Despre culorile călătoriei prin trenul foamei am mai vorbit și în alte articole, o călătorie care se termină în Iași. Poate nu vă vine a crede, dar Iașiul miroase puternic a Republica Moldova, auzi tot mai des vorbindu-se în rusă, iar când ești luat de braț de către șoferii de maxi-taxi și invitat la Belț ori Chișnău/Chișîneov, simți că ești undeva pe aproape.

Spre deosebire de intrarile în România, ieșirile sunt o simplă formalitate. Șansele să auzi genți sunând a borcane goale sunt foarte mici, deoarece vameșii sunt obișnuiți cu faptul că în afară de haine, recipiente goale ce vor trece pline peste 2 săptămâni și mai rar cursuri, în gențile studenților nu prea găsești nimic, pentru că, majoritatea pasagerilor sunt tineri care își fac studiile la licee sau universități. Când intri în vama Republicii Moldova nu mai ești cu gândul că urmează să calci pe teritoriul unui alt stat – Prutul, râul care desparte cele 2 maluri înfrățite, e deja în spate. La fel și sârma ghimpată; cu toate că cea reală au scos-o, rănile se simt și azi. Spre deosebire de cei români, vameșii moldoveni sunt reci, utilizează rusisme, pot îndrăzni să verifice bagajele (îmi amintesc cu tristețe de anul 2009, când în ziua de 7 aprilie am fost luat la rost de ce am un tricolor la mine și am fost acuzat de trădare de neam și țară, dar am scăpat ieftin, ceea ce nu s-a întâmplat și cu pritenii din Iași care 2 ore mare târziu au fost blocați și care au donat laptopuri și alte bunuri la expertiză). Ești privit suspect, ai senzația că oamenii ăștia cred că tu ascunzi ceva, introduci ceva ilegal în țară și deseori nici zăngănitul de borcane goale nu îi conving de nevinovăția pasagerilor. Ca un fapt divers… e foarte ciudat ca atunci când mergi acasă și prezinți actul de identitate românesc, ești întrebat pe cât timp mergi în Moldova, în ce scop și alte stupidități – pentru oamenii ăștia ești un străin, un inamic rumîn și te pot descoase la întrebări.

Acasă e bine. E o senzație de nedescris atunci când după mai multe luni la studii sau lucru în România ești printre ai tăi – membrii familiei tale. Toată lumea e fericită, familia e împreună din nou, spiritul de veselie și voie bună predomină, cu atât mai mult că aceste vizite sunt cu ocazia unor mari sărbători cum ar fi Paștele sau Crăciunul. Vacanța asta a fost mai lungă ca niciodată (mereu am stat în România între 3-4 și 9 luni, iar acasă nu mai mult de o săptămână sau două) și mai relaxantă ca oricând: lucrat puțin pe lângă casă, dormit din plin, profitat de viteza internetului, admirat verdele grădinii care efectiv îți reîncarcă bateriile. Mama iubește florile și nu mi-a scăpat nici o zi să le admir, iar ziua în care au înflorit lalelele pe care i le-am adus eu din Olanda a fost cea mai așteptată! Poate că vi se par un pic nostalgico-melancolice, dar aceste rânduri nu fac decât să înveșnicească niște clipe rupte dintr-un vis apropiat de final.

Drumul înapoi e greu (și la propriu, și la figurat). Dacă ai noroc vama moldovenească nu are curiozitatea ce exporți, dacă nu, ești plimbat aiurea prin încăperi învechite de dragului jocului noi suntem vameși și ne arătăm mușchii. Dincolo de Prut lucrurile decurg monoton, iar controlul de alcool și țigări este primordial. Prinzi cu emoții trenul care te va duce la Cluj și doar sunetul roților vagoanelor te va mai trezi din feeria momentelor trăite împreună cu familia…

Eu spun că în Basarabia sunt acasă pentru că acolo e familia mea și locul unde m-am născut. În Cluj spun că sunt acasă pentru că acolo e orașul unde m-am format cu adevărat ca om și unde am trăit momente extraordinare alături de oameni deosebiți, dar când gândesc la modul general, nu pot să spun că am fost undeva în România unde să nu mă fi simțit acasă, mai degrabă acest lucru s-a întâmplat pe pământ basarabean, dar ori ce-ar fi – oriunde în spațiul dintre Nistru și Tisa mă simt acasă și afirm cu mândrie că sunt român!

This slideshow requires JavaScript.

8 zile de sărbătoare

În Basarabia ortodoxă Paștele a fost sărbătorit la 15 aprilie. O zi de duminică în care s-a dat startul la cea mai lungă și mai apetisantă vacanță de primăvară (după cea de 8 martie). O zi de duminică care începe cu trezirea pe la 4 dimineața, pregătirea merindelor pentru sfințit, se bea o cafea, se fumează o țigară și se merge la biserică, unde până ce își termină popa slujba în biserică, se pune țara la cale cu cei care îi mai întâlnești pe acolo: prieteni, colegi de școală, vecini, rude. Sfințitul Păscii este, de altfel, un prilej foarte bun de socializare, de urmărire a cine a mai revenit de peste hotarele țării, cine ce straie și-a mai cumpărat sau mașină de care model (la acest capitol babele se uită care și ce merinde a adus la sfințit, iar rezultatele cercetării amănunțite de care aveți parte vor fi scoase la iveală la o discuție cu suratele din mahala). Cu bucate sfințite și foc haric lumea se îndreaptă spre casă și dă start unor evenimente nu tocmai creștinești: beții, dansuri la maxim, chefuri până în zori și așa mai departe până se termină zilele de marți-miercuri, pentru că, uitasem să vă spun, procesul vizitării rudelor durează cam vreo 3 zile. De joi până vineri, oaspeții în special, sunt puși un pic la muncă, pentru a mai destinde atmosfera și distruge rutina, după care toată lumea servește ciorbă: face bine după atâta carne, ouă, vodkă, vin și alte cele trebuincioase sufletului. Sâmbătă se face curat prin curte și continuă deja începutul proces de pregătire pentru celelalte Paști, cele ale Blajinilor.

Paștele Blajinilor este echivalentul Zilei Luminației pentru credincioșii creștini din România, un echivalent la nivel de însemnătate morală, nu și utilo-practică. Despre Ziua Luminației nu cunosc prea multe, de aceea voi fi succint și vă voi spune că e prin noiembrie, anotimp în care lumea cu crizanteme și lumânări merg la mormintele celor răposați. Om fi noi frați români, dar la basarabeni e altfel. După cum vă spuneam, pregătirile încep de vineri și se termină pe a doua zi sau de Duminica Tomii, adică cu o zi înainte de Blajini, care în ultimul timp s-au divizat și pe ziua de luni, și pe cea de duminică, pentru că nu e suficientă o zi de ghiftuială și petrecere. Iertată să-mi fie afirmația dragi cititori, dar la cum arată acest eveniment în ultimii ani nici nu poți să îi spui altfel. Defilări de modă, fuste mini, decolteuri și nu se opresc toate aici – dacă în trecut modestia se manifesta și la oameni, și la pomeni, de când oamenii au renunțat la ea, au renunțat și pomenile – așă că ne trezim cu tot felul de daruri care se fac și culmea, tot mai mult pentru rude (umila mea părere zice că ajutați trebuie cei sărmani, dar tot mai des se întâmplă altfel). Hohote, voie bună, întâlniri cu lumea cu care nu te-ai văzut de un car de ani, băutură, mâncare și doar muzica lipsește.

Mie unul chestiile cu Paștele, cu Paștele Blajinilor mi se par așa, ușor fragile. Cu tentă importantă în valorile noastre morale și în tradiții, dar materialismul ăsta care s-a împletit tot mai strâns în jurul acestor sărbători le-a știrbit puțin din strălucire. Aș fi bucuros când mulți ar merge la noapte de Înviere anume pentru slujba aia care e atât de frumoasă, și nu pentru a petrece și a povesti cu oameni dragi sau cunoscuți. Aș fi bucuros când oamenii, mai umili și mai modești, s-ar aduna la mormintele rudelor și pentru a celebra în memoria lor, nu pentru a petrece în ritm de ultimele răcnete ale modei cu lumea cu care se întâlnește pe acolo. Pentru că de aici provine expresia “a se vedea din paști în paști”.

Risc mult dacă sper că într-o zi lucrurile vor reveni la normal, ori, până la urmă, ceea ce se întâmplă reprezintă normalitatea vremurilor pe care trăim. Omului poți să îi iei cu forța, dar să îi dai cu forța mai puține zile de sărbătoare nu poți.

Hristos a Înviat!

Credință și religie

Sunt o persoană care merge la biserică nu pentru a face act de prezență, ori, cum s-ar spune, și religioasă și credincioasă. Citind articolul Natei Albot, recunosc, chinuit de o perioadă de vreme de o serie de întrebări la care nu găsesc răspuns, nu am mai putut să le țin în mine:

1. Împăratul Solomon îndemna să nu ne îngrijim de trup, pentru că Dumnezeu va avea grijă de noi și dădea exemplu florile câmpului care nu se îngrijesc și cât de frumoase sunt. Atunci de ce în predicile lor preoții pomenesc tot mai des “că lumea merge peste hotare, lumea face bani, lumea nu are grijă să doneze la biserică, se zgârcește” și alte chestii. Toate aceste mesaje merg către cele 5 băbuțe care vin duminică de duminică. Slujbele au ajuns la preț de 30% din benzină, lumânările la fel.

2. Ieri urmăream un reportaj la tv precum că preoții au avut întrunire la mitropolie. La ieșire au fost întrebați ce au avut la masă. Episcopi, monahi și alți preoți de rang mănăstiresc au vorbit de “răcituri, miel fript”. Eu de mic copil am știut că în mănăstire nu se mănâncă carne ori de când am crescut s-a schimbat rânduiala în mănăstirile noastre?

3. Se spune că “fă ce zice preotul, nu ce face el”. Dar pentru mine preotul e un exemplu. E un model demn de urmat. Alături de părinți, de bunici, de profesori. Ceea ce a făcut Episcopul de Bălți nu se poate numi model demn de urmat, care s-a aliat cu comuniștii (biserica a condamnat comunismul, declarându-l crimă/păcat) împotriva statului, care instigă la violențe și proteste, care merge la întrunirile lor, la fel precum i-a lăsat pe comuniști să vină la întrunirile preoților.

Eu voi continua să merg la biserică, dar nu aici, mai mult în România, unde trăiesc. Eu voi continua să cred în Dumnezeu. Doar că mă simt dezamăgit un pic – am crescut cu istoria despre Daniil Sihastrul, cu cărțile părintelui Cleopa în care se spunea că Episcopii și Mitropoliții umblau umili, fără o tonă de medalii pe piept (a se vedea pastorala de Paști a Mitropolitului Vladimir), fără nu știu ce mașini (fețele bisericești își puneau saci cu cenușă în cap și mergeau să se roage în pustiu). În cărțile alea se vorbea de pomană, dar dai atât cât de ține sufletul, ori, prețurile serviciilor bisericești au crescut exagerat de mult (sunt de acord să crească, dar nu în ritm cu barilul de petrol). În cărțile alea se vorbea de bogăția patriarhilor, dar era bogăția sufletească, erau cărțile pline de înțelepciune și învățătură ce le lăsau ei, nu de camioanele cu mere pe care le trimiteau peste hotare (Episcopul de Bălți) sau de castelele construite prin taiga (Patriarhul Moscovei). În cărțile alea eu citeam că mitropoliții sfătuiau domnitorii țării, dar era spre binele țării, nu spre implicare și influență politică (Patriarhul Moscovei îl apără și binecuvântează pe voronin). Și exemplele pot să continue la infinit.

Important este ca și voi să credeți mai departe, să nu fiți dezamăgiți. Știu că este greu, cu atâtea kitch-uri și atâtea adaptări, dar biserica nu ar trebui să se adapteze chiar după toți și după fiecare. Și eu, ca și voi, am senzația că Biserica nu mai e demult cea despre care ne vorbesc Sfinții Părinți și ai noștri strămoși că ar trebui să fie.

p.s. În avionul care a adus Focul Haric la Chișinău am impresia că se regăseau mai mulți laici, demnitari de stat, foști comuniști înflăcărați decât fețe bisericești. Mi se pare inutilă prezența ministrului agriculturii.
p.p.s. Toată presa a răsunat de faptul că deplasarea la Ierusalim s-a făcut din pomana prim-ministrului. Domnule Filat, în momentul în care ai intenția ca toată țara să știe că din banii tăi s-a adus focul, aia e lăudăroșenie, nu pomană din bani munciți în sudoarea frunții.

Vă doresc Paște Fericit tuturor!

Cu ocazia frumoasei sărbători sub aripile căreia ne aflăm, vă doresc zile frumoase și luminate, momente deosebite alături de oamenii dragi din viața voastră, mult zâmbet, multă sănătate, fericire și dragoste din plin!

Hristos a Înviat!

Când vom avea un oraș mai deschis către bicicliști?

Problema optimizării traficului inclusiv pentru bicicliști nu e deloc actuală, dar exact în clipa în care dă senzația unui subiect epuizat, iese la iveală dându-ne noi palme peste conștiință; conștiința civică că nu întreprindem nimic, conștiința vinovată că cei care ne reprezintă, aleșii locali, nu își fac treaba cum trebuie.

Cine pentru cine reprezintă o problemă: bicicliștii pentru pietoni sau invers?
Ca orice oraș european care se respectă, Cluj Napoca are amenajați câțiva kilometri de pistă pentru bicliști, care, realist vorbind, sunt mai mult de fațadă, o bifă însemnată undeva și la modul direct vorbind, o bătaie de joc la adresa celora care se deplasează pe 2 roți. Pistele există pentru a exercita normele legale, dar sunt departe de tot de a-și exercita importanța practică. Având în vedere lungimea mai mult estetică și deloc utilizabilă, pistele îi alungă pe bicicliști în traficul automobilistic, o adevărată junglă urbană în care șoferii nu au bunul simț și înalta educație de a respecta partenerii de trafic, punându-le, de cele mai multe ori, viața în pericol.
Pe lângă faptul că nu reușesc să acopere procentual o suprafață minimă admisă, pistele pentru bicicliști sunt invadate de pietonii care le “încalecă” fără mari mustrări de conștiință, dar care nu ezită să protesteze ori de câte ori calea le e tăiată de către o biță sau de către mașinile care rămân uitate parcate cu o nesimțire gravă de tot, caz în care semnele de circulație își pierd și cea mai mică valoare – într-un oraș aglomerat lupta pentru un loc de parcare e una dintre cele mai dure.

Ce spun autoritățile?
Adresându-mă unui reprezentant al Poliției Comunitare în privința celor ce parchează cu nesimțire, dânsul a răspuns că o probă foto ar fi suficientă în momentul în care voi merge să depun plângerea la Serviciul de Evidență al Persoanelor și toate sună foarte promițător la prima vedere, numai că declarațiile poliției se bat cap în cap cu declarațiile celor de la SEP, care mi-au spus că probele foto/video nu au valoare în cazul plângerilor, iar soluția ar fi solicitarea unui echipaj de poliție care venind la locul infracțiunii, sesizează problema și iau măsurile corespunzătoare. La întrebarea despre cetățenii iresponsabili care circulă pe arterele destinate bicicliștilor, reprezentanții legii au dat zâmbind din cap, ceea ce mă face trist că educăm un spirit atât de libertin în deplasare, uitând și ignorând că libertatea noastră se termină acolo unde începe libertatea altora.

Da’ până când?!
Nu se știe cu exactitate când pietonii vor deveni mai respectuoși față de ceilalți participanți la trafic, iar șoferii mai responsabili față de ei înșiși și față de modul cum conduc, cert este că în ritm lent, dar sigur, ne supunem riscului ca o problemă stringentă la nivel mental a societății să se transforme într-o obișnuință cu greu de radiat.