mă grăbesc

alergăm încontinuu. plămânii ne sunt plini de viață, ochii ne sunt topiți în zare, iar sufletul arde de nerăbdare. renunțăm la gânduri și la realitatea care ne înconjoară și care ne țese existența și ne aruncăm în mrejele visării și speranțelor deșarte. promisiunilor care se adeveresc a fi goale și în care am crezut ca niște mici copii.

ne aruncăm ultimele amintiri ca pe niște lucruri inutile într-o valiză care se va vrea a fi uitată. tratăm cu superficialitate lucrurile și uneori le scăldăm în indiferență. devenim cineva care nu ne definește, iar eul interior se ascunde într-o păpușă de teatru pe care o joacă fiecare după placul lui. după ce uităm cine vrem să devenim și ce vrem să facem cu adevărat, ne e frică să mai gustăm din ceea ce contează cu adevărat. ne e frică de noi înșine.

scuturăm roua de pe flori, deși cu ea acestea sunt mai frumoase. ne ticsim capul cu imagini care nu ne vor folosi la nimic. alergăm prin gări, căutând răspunsuri pe când vom pleca. numărăm zilele și nopțile, ne zidim ochii între acele ceasului de pe mână și cristalizăm bătăile pulsului. ne dorim să fim întotdeauna primii și după ce plângem după prima zăpadă, nu suntem mulțumiți nici dacă primii prindem prima frunză de toamnă.

venim pe lume uneori mai devreme de nouă, pentru că nu mai avem răbdare, iar luptătorii și învingătorii din noi își arată stofa. ne grăbim să facem primul pas, să rostim primul cuvânt, apoi căutăm cu nesaț prima căzătură. ni se pare departe prima zi de grădiniță, dar imediat ne trezim că am absolvit liceul. pe când ne visăm președinți de țară și miniștri și oameni cu mulți bani, ne mai grăbim o dată să ne ținem în brațe primul copil, iar pe când ne stabilim următoarea bornă, savurăm că în sfârșit a rostit primul cuvânt. nepotul nostru a rostit primul cuvânt.

suntem toată viața asta într-o goană nebună. alergăm mereu după fericiri mai mari pe care mai apoi nu știm cum să le împărțim cu fericirile pe care le-am avut mereu aproape, dar pe care nu le-am văzut de orbi și lacomi de grabă ce suntem și până la urmă le pierdem pe amândouă și desigur, ne grăbim să o căutăm pe următoarea. alergăm mereu după bani, lăsăm în urmă oameni, sacrificăm momente frumoase și uităm ce înseamnă viața cu adevărat și cum merită și trebuie trăită. punem un preț la toate, toate ajung să se măsoare în timp. ne pierdem definiția și menirea în lume. ne pierdem pe noi înșine.

suntem într-o mare grabă blestemată. nu avem răbdare și trecem pe roșu, iar mașina de spălat nu își termină treaba pentru că scoatem hainele mai devreme. mâncăm fierbinte și gândim la cald. ne aruncăm cu capul înainte. încercăm adâncimea râului cu ambele picioare.

și asta ne costă. toate în viață au un preț. și o limită.

Advertisements

Aventurile românilor în Rusia

[Rezumatul] aventurii a trei tineri români în Rusia
scris de Maria Cărbunaru

Totul a debutat cu o întâmplare: ședeam la Constanța cu băieții (Bogdan si Ștefan) și făcusem deja planul: tren Constanța – București, București -Iași. De la Iasi autocar spre Chișinău, făcusem rezervare. Și ce să vezi -minunea cfr-ului, trenul are întârziere. Nu așa oleacă – vreo 50 de minute. Ieșim din gară cu biletele luate și desfacem un pui la rotisor. În timpul ăsta vad că se așează lânga noi ca un domn un microbuz pe care scrie CHIȘINĂU. Zic- măi, voi vedeți ce văd și eu? Zdup cu biletele în gară, ne recuperăm 90 procente din sumă și ocupăm chiar ULTIMELE DOUĂ locuri rămase goale. Ajungem la miezu’ nopții în Chișinău, cu un număr greșit de telefon la care tot sunam și ne răspundea un nene că… nu-i aici dom’le familia Raulet (aia de-o căutam noi). Ei, și mergem cu taxiu’ vieții (care, apropo, nu e chiar taxi, ci așa -mașină de tocmeală) la o casă de la adresa pe care o avea Bogdan (a unui coleg). Știam că tre să fie casa cu acoperișu verde, dar ce să vezi în noapte dacă-i verde au ba. Și iese o tanti care ne sporovăiește de la balcon pe o rusească din aia îmbârligată de nu mai știu unde o să dormim în noaptea asta.

Până la urmă, avem noroc că fratele colegului avusese o petrecere și acum își conduce invitații spre ieșire, fix la poarta de la curtea alăturată. Dormim frumos. A doua zi, sunăm pe nenea Iurie să mergem cu el la Moscva. Nenea Iurie zise că abia s-a întors și că merge a doua zi. Mai stăm de Ziua Independenței la Chișinău și vedem cum petrec moldovenii.

Mergem la un autocar pe care credeam că îl pierdem și dăm de nenea Iurie, care ne-a păstrat locurile din fața și, fie vorba între noi, s-a purtat ca un domn cu noi. Trebuie să-i facem o cinste de ne mai vedem si la tot neamu lu Tutunaru. Ce să mai, autocar de moldoveni, 96% bărbați, strașnici, cu vorba pusă bine și morala tot așa :). Dar ajungem mulțam Domnului.

La Moscova – frumos dom’le, și MARE, că dacă nu e Mare, e dijeaba. Am vizitat și făcut poze, și văzut artificii. Dar la Sankt Pitirburg… fuuu, ce să mai – o nijuterie de oras, că l-ai lua acasă, nu alta! Am fost la Hermitage, la un pod care se rupe noaptea la ora 1.00, la grădinile Petergof, care m-au lăsat… 🙂

[…]

După puzderie de întâmplări din Rusia, pe care tre sa vi le povestesc la un ceai, că aici nu mai e loc, sunăm iar pe nenea Iurie, să ne ducă acasă, că dacă expira viza, vine taică-miu să mă ridice pachet de la pușcărie. Și nu de alta, dar nici nu se înțelege cu ăștia… 🙂 Face nenea rost de alt șofer, pe care tot îl sunăm de pe alte telefoane de la oameni cumsecade din autogară și ne urcăm. Agiungem la Chișinău și înapoi acasă.

[va urma]

Gânduri în noapte

uneori sar gândurile peste mine. se aruncă puternic, ca în bazin, cu brațele larg deschise. uneori se aruncă cum cad îndrăgostiții în frunzele galbene ale toamnei. alteori, ca niște țărani obosiți de muncile câmpului în iarba proaspăt cosită. gândurile care au ceva în plan cu mine nu îmi dau pace să dorm. mă gâdilă, îmi șoptesc la ureche, mă strigă în tăcere, iar dacă văd că le las fără atenție, îmi dau palme sau mă calcă în picioare. așa cum calcă țăranii lutul înainte de a-l pune pe casă. gândurile mele sunt foarte rele și oricât nu aș încerca să le fac de cuminți, nu reușesc pentru că sunt mai puternice. orice gând, chiar și cât o scânteie de mic, dacă are în el esența adevărului și a reușitei, rezistă în fața celor mai puternice furtuni. ca și dragostea, de altfel.

ca să nu rămână planuri și promisiuni, îmi aștern gândurile pe hârtie. le înșir domol printre foi rupte din agende, pe foi mâzgâlite cu diferite chestii trecătoare ca să le pierd. să le fac să îmi trezească setea să le caut din nou cu o dorință care să îmi învingă lenea de a face asta. pentru că dacă le pun la vedere le voi uita oricum. le voi ignora aproape total și voi ajunge din nou să nu pot să dorm din cauza lor. pentru că gândurile mele nu dorm. nu sunt atât de leneșe și de somnoroase ca și mine. din fericire.

gândurile mele au aripi. prea multe și prea mari. uneori, se simt atât de libere încât își permit să viseze uitând de unde pleacă și încotro trebuie să ajungă.

gândurile mele într-o noapte vor prinde viață. pentru că nu au nevoie de soare, aer sau apă ca să crească, vor crește treptat și vor ieși la suprafață.

în noaptea aia voi fi fericit.

Sfârșitul nu-i aici

Simt că vin în România. Se apropie. E aici, undeva, după colț. După aproape 4 luni de America, în care vezi doar ce e frumos, iar atunci când e greu, nu e chiar așa de greu, acum îmi dau seama că greul abia începe. Și văd cât de palidă e viața în țară. Și înțeleg de ce oamenii vor să fugă atât de tare din Ea. Și de ce le iese pe gât frumusețea plaiului nostru.

E trist. E trist să știi că vii acasă.

Războiul are o față urâtă

Recomand citirea acestor rânduri doar ascultând piesa de mai jos.

*

Zilele trecute s-au cazat la noi niște oameni. S-au tot plimbat diminețile prin parcare admirând fiecare frunză căzută de atâta toamnă. Îi admiram și i-am etichetat ca fiind ciudați, rupți total din peisaj și în general, separați de tot ce înseamnă lumea din jur. Zâmbeau, mă salutau politicoși, iar atunci când încercam să îi întreb ce fac și cum se simt aici nu au uitat niciodată să îmi răspundă cu un accentuat îmi place, să trăiți [Yes, sir!]. Nu veneau la cină, dar îi vedeam seară de seară și mi-au captat atenția prin câinii de care erau însoțiți unii dintre ei.

*

Filmele despre război mi se par mereu o floare la ureche. La veteranii celui de-al doilea război mondial mergeam în vizită ca la cinematograf, pentru că erau sursă de istorii interesante. Știrile despre luptele care se dau în diferite părți ale globului cu timpul nu îmi mai captează atenția ca fiind ceva normal ce se întâmplă și se pierd deja în neant. Sunt martorul a zeci de lucruri care se întâmplă, dar pentru simplul și fericitul motiv că nu se întâmplă cu mine, nu le acord nici o atenție. Nici măcar pe cea care o merită.

Dar viețile oamenilor bat filmele. Și poveștile spuse seara la gura sobei, și știrile difuzate de jurnaliștii înfometați de subiecte fierbinți.

*

Zilele acestea la noi s-au cazat niște veterani ai războaielor din Irak și Afganistan. Foști soldați americani retrași la vatră. Aruncați de cruzimea vieții la malurile unei societăți care, oricum, nu va pune niciodată vre-un preț pe ce sunt sau pe ce au făcut ei. O societate care nu a încercat nici măcar să înțeleagă.

În mersul lor se mai păstrează mersul tipic al soldatului american. Mulți dintre ei, când te salută, au tendința să ducă mâna la tâmplă, schimbând și tonul vocii de parcă s-ar adresa unui superior. Mulți dintre ei se deplasează cu ajutorul cârjelor, sunt tatuați cu cicatrici peste tot unde își lasă părțile corpului la vedere sau uneori, mulți dintre ei au tendința să se retragă puțin într-o parte. Să se ghemuiască și să se ascundă în sinea și liniștea lor proprie.

Apoi intervine clipa când începi să nu îi mai judeci. Să nu mai încerci să îi înțelegi. Pentru că nici nu vrei. Pentru că frica care mai devreme se gudura în simțirile tale, acum a pus stăpânire pe ele pe deplin. Pentru că cei care căutau aurul frunzelor din parcare sunt oameni prin fața cărora mai ieri zburau gloanțele irakienilor la încercarea big-brother-ului de a-i învăța democrația cu forța armelor, oameni care și-au mânjit mâinile cu sângele camarazilor în încercarea de a-i salva, oameni care se trezeau de la bombe, nu de la deșteptător, oameni pe care privindu-i, vezi în zâmbetul și privirile lor răceala și frica de a nu mai trece o dată prin așa ceva, vezi tremurul ăla ca nu cumva imediat să tragă cineva, vezi frigul care te cuprinde când totul în jur e cuprins de foc și de moarte. Însă oameni e mult spus. Umbre.

*

Nu am fost niciodată mai aproape de un război. Niciodată mai aproape de un război atât de recent. Noțiunea de veteran pentru mine s-a tradus mereu prin vecinul de 80 de ani care a luptat acum 60 de ani și a fost puternic zguduită de imaginea unor oameni de 35 de ani, care mai ieri s-au întors dintr-un război care încă se joacă și care arată mai bătrâni decât vecinul meu.

Nu aș fi ajuns să conștientizez (și încă o fac) prin ce trec decât atunci când mi s-a spus cine sunt ei. Și că de fapt, sunt bolnavi psihic. Iar câinii sunt câini de serviciu, nu câini de companie pe care îi creștem de fițe în apartament. Și mai mult ca sigur nu aș fi observat niciodată atenția pe care o acordă lucrurilor din jur, grija cu care pășesc și cu care cercetează spațiile noi unde pătrund, fiind mereu în alertă că s-ar putea cineva să apară pe neașteptate și nu care cumva să îi prindă nepregătiți. Sau nu le-aș fi înțeles setea de viață cu care tratează simpla lor prezență în această lume. Calmul, răbdarea și atenția pentru lucruri pe care de multe ori le considerăm mărunte, dar frumoase prin simplitatea pe care o poartă.

Așa m-am obișnuit să judec oamenii fără să îi cunosc ori, o fac chiar și atunci când nu știu despre ei mai aproape nimic.

*

Oamenii care s-au cazat de curând la noi și care sunt veteranii unui război neîncheiat au plecat astăzi. Măturam prin parcare zguduit de imaginea unui domn care se deplasa uneori în cârje, alteori în cărucior, iar câinele – prietenul și servul său fidel – îl însoțea peste tot unde mergea și mârâia nervos ori de câte ori încerca să se apropie un curios nesimțit și fricos ca mine. Și-a aranjat bagajele în mașină vreme de jumătate de zi și a lăsat, alături de camarazii săi, parcarea pustie. Erau singurii cazați în aceste zile, iar astăzi, după câteva zile de toamnă, reci și pline de ploaie, s-au dus.

Privirile mele încă îi mai caută pe undeva unde s-ar ascunde, stând ghemuiți în liniștea lor, cuceriți de calmul și frumusețea locurilor, cu câte un buchet de frunze galbene în mână…

Cu 100 mai mulți

Se vorbește prin târg că populația parlamentului României se va mări cu 100 de suflete, e greșit și prea mult spus capete.

Întrebarea care se pune, este… de ce?

Dacă răspunsul este crearea de locuri de muncă, e o cale greșită, chiar dacă vorbim de 100 parlamentari + 150-200 secretare + 1000 consilieri + 100 femei de serviciu.

România nu are nevoie, pe lângă nevoile pe care le are, să își mai agațe o piatră la gâtul libertății, aspirațiilor și direcțiilor către ieșirea din criză.

Unire, moldoveni!

Astazi in Chisinau are loc marsul unirii. Exista speranta, din partea organizatorilor, la o prezenta de cateva mii bune. Tineri sau varstnici, acestia vor scanda pentru Unirea cu Patria-Mama si vor spune ca Basarabia e pamant romanesc, niste lozinci care candva, valori fiind, de la atata terfeleala prin scandaluri cu separatistii rusi, au ajuns sa-si piarda din stralucire, farmec sau frumusete.

Marsuri pro si anti unioniste au fost sunt si vor fi inca mult timp de acum incolo. Nu am reusit niciodata sa vad rezultate practice ale unor asemenea intruniri. Oamenii vin, scandeaza si se intorc acasa. Publicul spectator s-a obisnuit deja cu ideea si nu mai simte mesajul unor marsuri, pentru ca acestea nu impresioneaza nici prin cele 10.000 de suflete prezente, nici prin faptul ca au loc pe 1 decembrie sau 16 septembrie. E ca un spectacol care are loc an de an, numai ca uneori actorii se mai schimba, iar numarul lor se reduce putin cate putin. Marsurile care vor sa transmita mesajul Unirii au ajuns definitia perfecta pentru violentele on si off line cu reprezentantii minoritatii ruse din Basarabia.

Unirea se va infaptui in cadrul Uniunii Europene, pentru ca in secolul in care ne aflam e aproape imposibil sa unesti pur si simplu doua maluri de Prut cand in apa care curge e atata venin si sarma ghimpata, nemaivorbind de intentiile si atitudinile politice, desi ar fi cam trist sa unesti doua tari Daca se vrea unire, aceasta trebuie “fortata” prin schimbarea mentalitatii, prin scoaterea in evidenta a valorilor istorice ale neamului, nicidecum prin marsuri de strada care amintesc de microbistii de pe stadioane, cum spunea prietenul Dan Nicu, decat de niste oameni pasnici ce vor sa imprime un mesaj simplu, cu ecouri largi care sa vibreze in subconstientul publicului larg. Oamenii trebuie sa vada in Romania nu doar bifarea datoriei si indreptarea erorilor istorice, ci si un viitor comun, in care ambele tari isi vor gasi linistea si rezolvarea problemelor prin lupta comuna impotriva greutatilor.

Multi din tinerii care astazi au iesit la protest, maine vor deveni beneficiari ai burselor statului roman si vor veni in Romania, unde vor uita de unire si unde limba rusa va deveni limbaj secret, pentru ca a vorbi in rusa prin Bucuresti, Iasi, Cluj sau Timisoara e trendi. Si pana la urma, cati dintre cei care ne vor impreuna o fac din spirit patriotic si nu din drag de pasaportul rosu care daruieste libertatea circulatiei si muncii in spatiul UE? Cati ar mai iesi in strada daca Romania s-ar afla in situatia Greciei sau ar fi ingradita de vize catre cele mai banale destinatii?

Sensibilizarea opiniei publice trebuie facuta [si] pe alte cai. Iar rolul culturii, mass-mediei si a dialogului politic trebuie sa isi faca simtita prezenta in fata cautarii suportului financiar si a avantajelor acordurilor transfrontaliere, burselor si a implicatiilor pur economice. Nu de alta, dar e prea multa raceala si prea multe nuante sumbre in imaginea Romaniei in Basarabia si invers.