despre deja-vu

Am acasă un frate foarte năzbâtios care îmi calcă pe urme. Nu știu dacă e vorba de spiritul de revoluționar de care m-au tot acuzat unii, cât despre verticalitate, coloană vertebrală și corectitudine în tot ceea ce facem, valori care ne-au fost “semănate” cu grijă în familie.

*

Prezent la olimpiada raională la Limba Română, el a semnalizat erori în testul care i-a fost propus spre rezolvare, cât și prin zonă (limba romînă). A făcut poze, le-a urcat pe net, iar oamenii responsabili de educația copiilor au început să facă presiuni precum că vor avea grijă de el când își va susține examenele. Comunism, pe scurt. Informația a ajuns la urechile ministerului, care a creat o comisie de examinare. Se presupune că vor cădea capete.

*

Jur, aici, public, că îi ia dracul pe cei care vor încerca, măcar și sub 1%, să împiedice copilul să-și ducă la bun sfârșit studiile gimnaziale. Apropo, cred că toți corupții care activează în învățământ și care fac orice altceva în afară de a educa copiii, au un cazan special în iad. Unul fierbinte rău de tot.

despre liniște

La mare ești curat tot timpul…

De fiecare dată când ajung în Constanța am impresia că nu sunt suficient de pregătit să înțeleg spațiul de acolo. Îmi promit să revin pe cât de curând posibil să mă revanșez față de străzile lui și întrebările mele. În acest oraș trebuie să zbori, altfel riști să calci peste o fărâmă de istorie.

Marea era zbuciumată, sărată și rece. Nerăbdătoare parcă să mă vadă. Vântul o apuca de plete și o trântea cu forță de malurile împietrite, topind-o în spumă de lapte proaspăt muls. Marea e atât de puternică încât ai impresia că se sparge în mii de cioburi când ajunge la picioarele tale. Trebuie să strigi ca să-ți auzi gândurile și totuși e atât de liniște în jur și toate se ascund într-un calm profund în momentul în care aroma mării îți pătrunde în plămâni.

Marea e curată și îți vorbește tot timpul, dar fuge nărăvașă în larg, ascunzându-se sub creste de valuri ca un copil neastâmpărat. Marea e mereu aceeași și suntem doar noi cei care ne schimbăm și pe care, oricât de camuflați am fi, întotdeauna ne va recunoaște gâdilându-ne pe tălpi.

marea

Marea vă așteaptă… nisipul vă va săruta și el!

București – Constanța în ritm de dans

– Mi-a spus un prieten că a citit în presă precum că de la București la Constanța drumul durează 5 ore cu trenul.
– Nu știu ce să vă spun.. nu cred că este adevărat! Uitați-vă și pe bilet, că scrie 2:55.
– Atunci e mai mult decât ok. Presa asta, arz-o focul!
Am achitat, doamna mi-a întins biletele și chiar înainte să plec:
– Dar să știți că dacă va avea întârziere, atunci nu e vina noastră!

Momentul în care a început călătoria către Constanța de la gara din Cluj, pe cea mai nouă cale ferată din România în valoare de un miliard de euro (1.000.000.000!).

*

Ploaia se așterne ca o plapumă rece peste București, topind din fierbințeala unei seri nebune de joi. Trenul trage liniștit în gară, adulmecă un pic mâna de călători, apoi pornește încet către mare. Nu se grăbește deloc, deși trece cu nesimțire prin haltele de pe drum. Pe unele nu le salută, din altele mai ia câte un om sau pur și simplu își rezervă un moment de respiro. Cele 3 vagoane umplute până la refuz de 10 suflete obosesc mișcându-se uneori cu mai puțin de 30 km/oră. La vale frânează, la deal o ia un pic mai greu și doar dacă începi să alergi către mare prin tren ai impresia că ajungi mai repede. Că se mișcă mai cu spor. Și ca să nu te îmbeți prea mult cu apă rece, o iei de la capăt.

De altfel, lucrurile stau destul de prost într-un tren care miroase destul de proaspăt, curent electric, aer aproape condiționat, controlori amabili, scaune confortabile și draperii curate. Îți vine să te dai cu capul de pereți de dragul vitezei de melc pe care o abordează cu atâta calm și seriozitate, dar îți amintești că ești supravegheat video și oarecum te calmezi. Totuși, 5 ani de acasă. Le faci domnilor de la pupitrul de emisie cu mâna, îi saluți pe cei de acasă ca de la televizor și iei loc în banca ta. Peisajul în jur e de nedescris.

Trenul a întârziat 100 de minute. Domnul controlor mi-a urat o zi bună și mi-a mulțumit că am apelat la serviciile CFR. Într-adevăr, nu e vina lui.

*

p.s. Alex îmi spunea că a luat drept glumă când i-am spus că mi se pare că nu mai e o glumă zvonul din ziar. Mi-a zis că îi cresc nepoții mari până ajung eu. I-am spus, serios vorbind, că mă rog să prind măcar nunta lor.

p.p.s. La întoarcere, după ce a plecat trenul, doamna controlor:
– Da vedeți că trenul întârzie două ore!
– Știu, am citit și prin presă. Doar nu vă așteptați să sar din tren de ciudă?!
– Perfect. Doar am vrut să știți că vom face 5 ore până în București.
– Și credeți că eu sunt fraierul? 🙂 Fraierii sunteți voi că ne luați bani pentru trei ore, dar ne plimbați cinci, am zis eu în gând și am continuat să-mi savurez cafeaua de dimineață.

Arena Nacional Stadium

Bucureștiul merită felicitat pentru arena pe care au ridicat-o în locul fostului “Lia Manoliu”. O bijuterie prin prisma emoțiilor de care ești cuprins, un amalgam de culori și un peisaj impresionant se deschide în fața ochilor în momentul în care pășești înăuntru. În mod absolut inconștient, îți arunci către cubul și acoperișul buclucaș (senzația că oricum nu ajută la nimic o investiție imensă, ba mai mult, împiedică menținerea în condiții optime a gazonului).

Trebuie să recunosc că am intrat destul de critic și cu așteptări mari. Condițiile oferite pe stadion se creează pentru suporteri, iar temperatura celor cinci stele pe care le obține sau nu, nu se măsoară din interiorul lojei VIP. Cu alte cuvinte, banii publici cheltuiți trebuie să reflecte un produs calitativ atât vizual, cât și comfortabil în primul rând pentru cei care au contribuit cel mai mult.

-1. Turnicheții buclucași
Cu o zi înaintea meciului clubul Steaua a emis un comunicat în care a anunțat deschiderea porților la 19:30. La 19:40 ni s-a spus că vor fi deschise mai târziu. Firmele de pază acționează ca niște roboți și o discuție inteligentă mai mare de 2 fraze nu poți purta cu ele. A venit și explicația întârzierii: toată lumea era pregătită, dar nu au fost setat sistemul de turnicheți!

-2. Controlul
Ne-am înarmat cu răbdare, iar peste 10 minute am fost lăsați să intrăm pe aleea care duce către arenă după controlul efectuat de stewarzi, unul foarte slab de altfel. Am fost pipăit pe la buzunare și pe gambe și cu toate că aveam portmoneu, telefoane, aparat de fotografiat și acest lucru era vizibil, nu mi s-a cerut să arăt nimic. Cu alte cuvinte, puteam intra cu o grenadă și toate ar fi fost bine mersi. Același lucru la intrarea în arenă, unde controlul a fost și mai slab, iar turnicheții într-adevăr nu citeau biletele.

-3. SS
La o arenă de peste 50.000 de locuri mi s-a părut foarte mic numărul de WC-uri. Amplasate rarefiat, maxim 8 persoane în aceleași timp, creează o atmosferă jenantă când în pauză sau chiar în timpul meciului se creează cozi imense. Sau poate e vina că sunt obișnuit cu un număr mai mare de WC cu capacitate mai mare pe stadioanele din Gruia sau de pe malul Someșului.

-4. Exit-poll
Se făcuse un calcul de câteva minute pentru evacuarea de urgență în caz de necesitate. Nu știu cum ar fi funcționat în caz de ceva, dar nu cred că au fost deschise mai mult de 35% din porți pentru ieșire. Înțeleg controlul jandarmeresc peste tot, dar nici chiar în halul ăsta.

-5. 7 ani de acasă
Mulți dintre stewarzi sunt prost educați și prost informați. Dacă la educație e cam târziu și mai greu să schimbe ceva, la informare se poate lucra.
– Îmi spuneți vă rog unde e poarta J?
– Nu știu unde-i. Cred că acolo.
– Păi atunci de ce stați aici dacă nu știți? Aveți funcția de a ajuta și de a ghida oamenii!
– Nu știu unde ți-e poarta, du-te și vezi.
Și cazuri au mai fost. Am fost ghidat de un altul destul de amabil.

-6. Interior nefinisat
Chiar dacă arena arată foarte frumos în ansamblu, iar lojele VIP se ridică la nivelul normelor europene, spațiile de acces, interiorul sunt încă nefinisate pe alocuri. Tot aici aș vrea să menționez design-ul exteriorului arenei, dar s-ar putea să fiu destul de subiectiv gândindu-mă la stadioane precum Allianz Arena, așa că nu voi dezvolta ideea.

-7. Iarba verde de acasă
Nu îmi place cum se gestionează gazonul. Pe afișe oficialii se laudă cu 8200mp de gazon, dar cele 4 schimbări de până acum cred că au depășit cifra. Nu mai suntem acum 8 ani să vină lumea ca la baltă la noi, la fel cum nu suntem pe câmp cu oile la păscut. Stare foarte proastă, schimbări dese și costisitoare, iar suferința este a buzunarului cetățeanului. Uneori mă gândesc că dacă vrei să vezi un joc frumos la firul ierbii, trebuie să fii cu iarba ta de acasă. Să nu mai fie lucrurile așa urâte. 🙂

Cred că în timp lucrurile se vor mai schimba. Arena Națională rămâne a fi o bijuterie pentru București și pentru România. Rămâne să sperăm că vom fi martorii a multor evenimente frumoase petrecute acolo. Recomand cu plăcere să o vizitați! 🙂

emoții calde pe vreme rece

Am fost joi în București. 21 februarie, adică la fără 3 zile 8 ani distanță de la meciul Stelei cu Valencia, când în Spania ai noștri au pierdut 2:0, iar pe mocirla din Ghencea i-au executat fără milă pe oaspeți. Cu toate că mocirlă e prea urât spus, era un teren numai bun de plantat căpșuni.

steaua1

Anunțam acum fără 6 zile o lună că nu știam care va fi situația când vom merge în București, dar vom susține echipa indiferent de rezultatul din Olanda, iar în Olanda a fost 2:0 pentru Ajax. Nu reușiseră bine să aterizeze steliștii în București să pregătească meciul cu calm, că o parte din suporteri au început să-și vândă biletele. Presa anunța tribune goale, iar prietenii ne speriau că voi fi doar eu cu Mădălin în tribune. I don’t care am zis.

steaua2

Meciul… mă tot uit la reluări și rezumate ca să înțeleg încă o dată minunea. Fotbalul de la televizor nu e neapărat cel care se joacă pe teren, iar pe teren olandezii nu au fost deloc fair-play. Fanii lor au afișat mesaje antisemite. Credeam că au mai mult respect și cultură fotbalistică și degeaba ne considerăm inferiori europenilor. Un pic de efort și dăm clasă multor țări și popoare! Trecusem prin Centrul Vechi și m-au forțat doi români jmecheri să îmi scot fularul de la gât ori să-l ascund, pentru că “mișună de ultrași olandezi și nu avem nevoie de scandal și de bătaie”. Am crezut că glumesc, dar au început să fie aproape brutali și vulgari. Eu din câte știu, fanii olandezi au luat bătaie, nu au dat. În ritmul ăsta nici cu 10 finale de cupe europene nu vom aduce lumea în țară.

Există cultură fotbalistică, cultură și mitocănie. Există reguli care nu pot fi încălcate nicicum și care nu lasă loc de discuții, dar oamenii le negociază și le încalcă. Există reguli nescrise, bun simț și educație pe care nimeni nu ți-o cere și nu te obligă să o arăți, dar ar trebui, ca după aia să nu ne mai mirăm de ce între teren și suporteri pe stadioane erau puse plase de protecție. – (nenea de lângă mine care ai aprins 3 țigări în repriza a doua și confratele tău de fum aflat cu 2 rânduri mai sus cu toți prietenii lui fumători din timpul meciului, vă salut pe această cale! 🙂 )

Cu un gând bun îi onorez pe cei care și-au vândut biletele, în special pe cei care au făcut asta la jumătate de preț. Pe cei care și-au amintit peste noapte că sunt steliști și că sunt de fiecare dată alături de echipă ori de câte ori avem rezultate (nici nu știam că am atâția facebook friends roș-albaștri). Pe cei care au tot comentat aiurea legat de echipă întreaga săptămână și de care nu am mai auzit după pentru că au băgat capul în nisip ca struțul și tac mâlc ca broasca-n carapace.

steaua3

În același timp, le mulțumesc celor care m-au crezut nebun când am zis că mergem mai departe. Celor care mi-au trimis mesaje de încurajare, iar mai apoi de invidie când eram pe stadion.

Un meci frumos la care am mers să îndeplinesc un vis și să bifez niște realizări, dar la care am fost martorul istoriei. Ori, cum zicea tata, am plătit pentru 2 ore de fotbal, dar am primit 3 ore de vis. Ieftin, nu?! 🙂

despre oamenii care încălzesc

Trăiesc acel moment fericit în care simți că nu mai poți de oboseală. Rezultatele te ocolesc și se feresc să apară (sau cel puțin așa crezi), munca pare depusă în van, miroase tot mai mult a furtună, iar norii negri se grăbesc să se adune și pare că te sufoci. Și când ești gata gata să explodezi în mii de părți în cele patru zări, apar suprizele și momentele plăcute ca niște artificii în jurul tău. Norii, chiar dacă sunt negri și tot mai mulți, nu mai par așa groaznici, oboseala, chiar dacă e mai acută, nu se mai simte. Îți dai seama că totul se rezumă la a fi calm și la a respira adânc, iar lumea arată mult diferit după.

Acel moment în care ești apreciat pentru ceea ce faci. Și care te motivează să mergi înainte. Să devii mai bun. Te încurajează și te responsabilizează.

Acel moment în care nu mai contează cât de “obosit și plin de apă”, vorba cântecului, vii acasă, ci cât de calde și de dulci sunt veștile pe care le primești. De la oameni frumoși. Trăim prin oamenii frumoși. Supravețuim prin oamenii care nu obosesc să facă bine. Care continuă, în pofida greutăților personale, să inspire. Să se gândească și la alții. Să motiveze. Oamenii care nu se plâng, dar care au timp și răbdare să te asculte. Să te înțeleagă. Să îți dea o palmă să mergi înainte, să-ți șteargă lacrimile, iar mai apoi să îți pună laurii pe frunte, după ce tot ei au deschis șampania.

Acel moment în care mulțumesc nu este de ajuns. Dar în care mulțumesc e tot de ce au nevoie. Cu toate că găsești o mie de motive în care să inventezi o mie de scuze prin care să uiți de ei, amintindu-ți doar când ți-e greu. Cu toate că nu ai nevoie de nici jumătate de ocazie ca să le mulțumești.

DaDa Trans iT

E primul spectacol la care merg și care mă forțează să mă documentez ca să îl înțeleg mai bine. După ce l-am văzut. Nu citisem nimic despre dadaism, dar am mers la spectacol pentru că jucau doi dintre actorii mei preferați de la Teatrul Național din Cluj (Ionuț Caras și Cristian Grosu) și pentru că locația era una nouă (pentru mine) și un pic diferită de ce suntem obișnuiți să vedem de obicei la teatru: o sală mare plină de oameni înghesuiți pe scaune și spațiul scenei; și doar spectacolele bune și foarte bune fac ca aceste două universuri să se contopească într-unul.

Studiou Art Club a fost locația perfectă pentru reprezentație. Cu spectatorii mână-n mână sub nasul actorilor. O reprezentație vie, plină de vervă, care a reușit pe alocuri să mă țină cu sufletul la gură între momentele în care încercam să scap de gustul de ciudățenie (te uiți și îți vine să te întrebi: what the fuck?!). Un spațiu în care spectatorii devin actori uneori, completând puzzle-ul unei piese ciudate în sensul bun al cuvântului.

carasgrosu

Urmează momentul în care carasul linge o știucă, se așterne covorul roșu și lumea este dată efectiv afară. În stradă. În frig. În haosul urban și gălăgia stației de transport urban aflată chiar la 10 metri de ușa locației. Încă nu știi cum și pe unde să ieși, că te trezești cu stimabilii Caras și Grosu servindu-te cu slană, ceapă, brânză și cu, cum fără?! :), câte un păhărel de pălincă.

DaDa. Cred că v-am spus și mai devreme că a fost un spectacol ciudat. Ciudat de frumos.