Invazia din Balcani. 8 gânduri din Ziua 2

1. Prijedor e un orășel cu aproape 120.000 locuitori, în care rata criminalității și a șomajului merg mână în mână (din spusele localnicilor) trecând de 50%. E genul de oraș care îți amintește de România din primele zile de după revoluție, cu diferențe prin drumurile mai bune și prospețimea câtorva magazine de cartier pe care ei le numesc mall-uri. Mulți oameni se mută în Europa la munci negre sau în zonele limitrofe ale orașului, unde își construiesc ferme sau se ocupă cu agricultura. Nu prea se vorbește engleză, sunt multe moschei în oraș, iar piețele sunt semichinezificate la maxim.

2. Destul de neobișnuit pentru un schimb de tineret este faptul că locuiesc acasă la cineva. Acest cineva se numește Mama Mookie și cică trebuie să îi cazi pe plac, pentru că primești porție dublă de mâncare. Până acum nu am îndurat foame deloc, iar porțiile au fost triple. Mama Mookie a fost botezată de oameni alde mine, e sufletul activităților de tineret din Prijedor deși trece de 50 și își pune casele (Bosnia, Germania) și disponibilitatea și implicarea personală în serviciul tinerilor care doresc să se implice. E bucătarul oficial al evenimentelor la care participă. Mama Mookie și-a pierdut soțul în război, are o fată în America, un băiat și o fată în Germania, unde a și locuit pe timp de război și e foarte mândră de nepoțeii ei. Își amestecă zâmbetul fericit cu lacrimi când vorbește despre ei.

3. Faptul că am sărit peste hotel ne ajută la interacționarea directă cu populația locală, tradițiile și gastronomia din zonă. Casa Mamei Mookie se află în Centrul Vechi al orașului, care a fost șters de după bombardamentele din războiul sârbo-bosniac. Nu știu dacă cele ce mi s-au povestit, oamenii schilodiți sau casele din cărămidă roșie proaspătă, dar e ceva care mă face să simt cum miroase un război.

4. Abia acum înțeleg versul lui Vieru cu ecoul lui și-acum mai este viu din poezia Cămășile. Nu voi posta poze cu oameni pe care urmele războiului se văd din plin, oameni schilodiți de-a dreptul, dar care emană o energie pozitivă și o căldură de nedescris. Mă văd forțat să recunosc că de mult timp nu m-am simțit atât de confortabil, atât de așteptat, atât de acasă, atât de tratat omenește.

5. Cu Mama Mookie (gazda noastră) mă înțeleg mult mai bine decât o fac cu mulți români în română. Ea știe germană și bosniacă, eu engleză, franceză și rusă. Condimentăm eforturile de a comunica cu puțin limbaj non-verbal și râdem la sfârșit cât de bine se pot înțelege doi oameni cu foarte puține puncte comune. Nu-i așa că-i ciudat să ți se vorbească în bosniacă, să răspunzi în engleză și să înțelegi absolut totul despre ce merge vorba? Dacă nu v-am spus, oamenii sunt foarte calzi și primitori.

6. Am mâncat ciorbă tradițională bosniacă (să nu spuneți nimănui, dar e făcută exact după rețeta mamei), sarmale (domnișoara din Turcia a zis că și la ei se fac așa, dar am mai mâncat ceva asemănător din Zalău, Baia Mare și cu mai puțin orez și morcov în plus chiar la mama acasă) și pite (turcii îi zic burek – un fel de plăcintă fărâmicioasă cu ou și brânză și aluat foietaj de casă).

7. Stăm la o sută de pași de centrul orașului, în care se ajunge după ce trecem un pod peste un râuleț Sava. Numele e la fel ca afluentul Dunării din Belgrad, importanța scade la un canal menajer, cum îl numesc localnicii. Nu pare, la cât de curată e apa (ei n-au văzut Someșul). La alți o sută de pași e stadionul celor de la Rudar (prima divizie de fotbal). Oamenii cică sunt foarte vulcanici, nervoși și frustrați din cauza situației economice (prețuri și chirii românești, salarii mai mici – asta explicând și rata criminalității). În jur miroase a război. Urmele lui la fiecare pas prin oamenii de pe stradă care te privesc inițial dubios când te aud vorbind în engleză, dar se obișnuiesc rapid. Important să zâmbești mereu. Să nu zâmbești fals, pentru că te simt.

8. Seara am gustat bere bosniacă și am ascultat muzică bosniacă. Bine, bere bosniacă e prea mult spus, pentru că e un produs rezultat din fuziunea Stella Artois cu un producător de bere național, iar muzica e muzică live a unei trupe care mai bagă și ceva în bosniacă la fiecare a treia sau a patra piesă. În rest Red Hot Chili Peppers, Reammon, James Blunt, Limb Bizkit, Linkin Park. Dar a fost drăguț pentru un pub de pe malul râului în care oamenii te urmăresc curioși să vadă cât și cum bei, mișcările efemere din încercările infantile de a dansa. Am avut senzația că nu am fost scăpat din ochi nici o clipă. Plin de minori/e.

va urma

Invazia din Balcani. 10 gânduri din Ziua 1

1. Dintre orașele mari ale țării, Timișoara continuă să aibă cea mai comunistă gară. Așa am văzut-o acum trei ani, așa a rămas la fel și în prezent.

2. Curse de autobus din Timișoara către Belgrad sunt dificil de găsit, iar în cazul în care mergeți vă recomand să alegeți GEA Tours: punctuali, prețuri bune, transport sigur și calitativ, comunicare eficientă.

3. Faptul că am interacționat cu limba rusă m-a ajutat și continuă să mă ajute foarte mult de-a lungul călătoriei: în proporție de 5-15-25% (uneori) înțeleg ce se vorbește în jurul meu sau mă prind unde vor să ducă vorba. În Serbia se vorbește engleză și nu e o problemă cu orientarea în spațiu, în Bosnia mai mult germană. Limbajul non-verbal mă salvează în foarte multe situații.

4. Belgradul e un oraș frumos care își câștigă pe merit calificativele înalte, deși la început mi-a amintit puțin de București prin blocurile comuniste de la intrarea din oraș. Belgradul e un oraș tânăr, mustește de studenți, în special în zona centrală unde au o aortă dedicată domeniului universitar. Belgradul e un oraș cu amestec de Timișoara, Cluj-Napoca, Sibiu, București și Chișinău. Istoria și contemporaneitatea sunt la ele acasă. Străzi întortocheate, marcaje rutiere complexe, taverne la fiecare pas, zonarea sistemului de parking: ingredientele care fac din haosul din Beograd un haos organizat și plăcut! 🙂

5. Taximetriștii din gara din Belgrad sunt frați cu majoritatea taximetriștilor din București. În Belgrad se mai circulă cu maxi-taxi (microbuse, rutiere), tramvaie, autobuse și troleibuse – toate formând un sistem haotic de transport public foarte organizat.

6. Oamenii sunt frumoși. Sângele balcanic mai clocotește uneori la bărbați, dar își revin rapid. Doamne și domnișoare drăguțe pe stradă, care zâmbesc mereu. Există cerșetori și țigani ca în România, precum și aceeași țigani care vând telefoane și parfumuri și alte mărunțișuri. E un fenomen care merită studiat și care nu de la noi vine, deși capii răutăților suntem noi. Pe scurt: peste tot la fel.

7. Prin oraș înfloresc panouri de informare turistică. E și normal pentru un oraș în care ai ce să vizitezi. Centrele de informare turistică își fac independent 🙂 programul, neglijând ce scrie pe panouri. Dar asta nu contează din moment ce beneficiezi de ajutor până la urmă. 🙂 Nu uitați: zâmbiți și fiți drăguți și pozitivi cu oamenii și ei vor fi la fel cu voi! 🙂 Am reușit să vizitez în 6 ore libere avute la dispoziție zona centrală și Centrul Vechi cu Cetatea în special, unde nu am reușit să intru la Muzeul Militar, dar m-am îmbatat cu panorama care se deschide de sus asupra întregii urbe: sectorul vechi împreuna cu aripa tânără, sudate peste Dunăre de o multitudine de poduri vii, o Dunăre care iși urmează liniștită cursul, chiar și după confluența cu Sava, un afluent băștinaș. Un oraș foarte user-friendly pentru turiști.

8. Gările sunt curate, organizate până la un punct în care mi-am adus aminte de sistemul din New-York: în autobus nu ajung vânzători ambulanți, cerșetori, rude, aceștia nu au acces mai departe de holul gării. Conexiunea dintre gară și peronul unde staționează autobusul se face printr-un sistem de turnicheți (intrare pe bază de jeton sau cartelă, pe care le primesc doar deținătorii de bilete), sistem care l-am întâlnit și în Bosnia.

9. Seara de ieri s-a terminat într-o cafenea, unde am urmărit online meciul Stelei cu Chelsea alături de 3 albanezi, toți trecuți prin munci negre prin Elveția, Belgia și Franța. Unul dintre ei a fost căsătorit cu o româncă cu care are un băiat de 12 ani, Tudor. Mi-au spus că le place muzica românească: Inna și Accent. Au auzit că Hagi a jucat la Steaua și s-au bucurat împreună cu mine la victorie. Am comunicat într-o limbă struțo-cămilească: fraceză, engleză, rusă, germană, albaneză, gesturi. Iu pei oan aur, bat iu chen stei mor. Ză politic of aur compani iz to pei minimum oan aur mi-a spus barmanul de la cafenea. Am stat 3 ore cu 1 euro (109.5 dinari). Localnicii spun că zona e bună pentru turiști, nu și pentru localnici. Prețurile la fel ca în România (cele la petrol mai mici chiar). Nu știu de apartamente și mașini. Apropo de meci, l-am putut urmări integral datorită unuia dintre albanezi care mi-a deschis ochii în legătură cu fusul orar: -1 oră față de România. A râs încontinuu de mine: eu credeam că ceasul și telefonul meu arată corect și doar ceasurile din gară și ale oamenilor îs cu o oră în urmă.

10. Ambasada României trimite mesaje de fiecare dată când traversezi granița unui alt stat. Apropo, vămi foarte modeste prin partea asta de lume. Engleza vameșilor foarte slabă. Mi-au verificat bagajele destul de bine. Singurul om din Rumunije din autocar, mi se pare normal să bată la ochi :). Am și eu față de om mai dubios poate.

Ținem legătura! 🙂

despre liniște

La mare ești curat tot timpul…

De fiecare dată când ajung în Constanța am impresia că nu sunt suficient de pregătit să înțeleg spațiul de acolo. Îmi promit să revin pe cât de curând posibil să mă revanșez față de străzile lui și întrebările mele. În acest oraș trebuie să zbori, altfel riști să calci peste o fărâmă de istorie.

Marea era zbuciumată, sărată și rece. Nerăbdătoare parcă să mă vadă. Vântul o apuca de plete și o trântea cu forță de malurile împietrite, topind-o în spumă de lapte proaspăt muls. Marea e atât de puternică încât ai impresia că se sparge în mii de cioburi când ajunge la picioarele tale. Trebuie să strigi ca să-ți auzi gândurile și totuși e atât de liniște în jur și toate se ascund într-un calm profund în momentul în care aroma mării îți pătrunde în plămâni.

Marea e curată și îți vorbește tot timpul, dar fuge nărăvașă în larg, ascunzându-se sub creste de valuri ca un copil neastâmpărat. Marea e mereu aceeași și suntem doar noi cei care ne schimbăm și pe care, oricât de camuflați am fi, întotdeauna ne va recunoaște gâdilându-ne pe tălpi.

marea

Marea vă așteaptă… nisipul vă va săruta și el!

București – Constanța în ritm de dans

– Mi-a spus un prieten că a citit în presă precum că de la București la Constanța drumul durează 5 ore cu trenul.
– Nu știu ce să vă spun.. nu cred că este adevărat! Uitați-vă și pe bilet, că scrie 2:55.
– Atunci e mai mult decât ok. Presa asta, arz-o focul!
Am achitat, doamna mi-a întins biletele și chiar înainte să plec:
– Dar să știți că dacă va avea întârziere, atunci nu e vina noastră!

Momentul în care a început călătoria către Constanța de la gara din Cluj, pe cea mai nouă cale ferată din România în valoare de un miliard de euro (1.000.000.000!).

*

Ploaia se așterne ca o plapumă rece peste București, topind din fierbințeala unei seri nebune de joi. Trenul trage liniștit în gară, adulmecă un pic mâna de călători, apoi pornește încet către mare. Nu se grăbește deloc, deși trece cu nesimțire prin haltele de pe drum. Pe unele nu le salută, din altele mai ia câte un om sau pur și simplu își rezervă un moment de respiro. Cele 3 vagoane umplute până la refuz de 10 suflete obosesc mișcându-se uneori cu mai puțin de 30 km/oră. La vale frânează, la deal o ia un pic mai greu și doar dacă începi să alergi către mare prin tren ai impresia că ajungi mai repede. Că se mișcă mai cu spor. Și ca să nu te îmbeți prea mult cu apă rece, o iei de la capăt.

De altfel, lucrurile stau destul de prost într-un tren care miroase destul de proaspăt, curent electric, aer aproape condiționat, controlori amabili, scaune confortabile și draperii curate. Îți vine să te dai cu capul de pereți de dragul vitezei de melc pe care o abordează cu atâta calm și seriozitate, dar îți amintești că ești supravegheat video și oarecum te calmezi. Totuși, 5 ani de acasă. Le faci domnilor de la pupitrul de emisie cu mâna, îi saluți pe cei de acasă ca de la televizor și iei loc în banca ta. Peisajul în jur e de nedescris.

Trenul a întârziat 100 de minute. Domnul controlor mi-a urat o zi bună și mi-a mulțumit că am apelat la serviciile CFR. Într-adevăr, nu e vina lui.

*

p.s. Alex îmi spunea că a luat drept glumă când i-am spus că mi se pare că nu mai e o glumă zvonul din ziar. Mi-a zis că îi cresc nepoții mari până ajung eu. I-am spus, serios vorbind, că mă rog să prind măcar nunta lor.

p.p.s. La întoarcere, după ce a plecat trenul, doamna controlor:
– Da vedeți că trenul întârzie două ore!
– Știu, am citit și prin presă. Doar nu vă așteptați să sar din tren de ciudă?!
– Perfect. Doar am vrut să știți că vom face 5 ore până în București.
– Și credeți că eu sunt fraierul? 🙂 Fraierii sunteți voi că ne luați bani pentru trei ore, dar ne plimbați cinci, am zis eu în gând și am continuat să-mi savurez cafeaua de dimineață.

Arena Nacional Stadium

Bucureștiul merită felicitat pentru arena pe care au ridicat-o în locul fostului “Lia Manoliu”. O bijuterie prin prisma emoțiilor de care ești cuprins, un amalgam de culori și un peisaj impresionant se deschide în fața ochilor în momentul în care pășești înăuntru. În mod absolut inconștient, îți arunci către cubul și acoperișul buclucaș (senzația că oricum nu ajută la nimic o investiție imensă, ba mai mult, împiedică menținerea în condiții optime a gazonului).

Trebuie să recunosc că am intrat destul de critic și cu așteptări mari. Condițiile oferite pe stadion se creează pentru suporteri, iar temperatura celor cinci stele pe care le obține sau nu, nu se măsoară din interiorul lojei VIP. Cu alte cuvinte, banii publici cheltuiți trebuie să reflecte un produs calitativ atât vizual, cât și comfortabil în primul rând pentru cei care au contribuit cel mai mult.

-1. Turnicheții buclucași
Cu o zi înaintea meciului clubul Steaua a emis un comunicat în care a anunțat deschiderea porților la 19:30. La 19:40 ni s-a spus că vor fi deschise mai târziu. Firmele de pază acționează ca niște roboți și o discuție inteligentă mai mare de 2 fraze nu poți purta cu ele. A venit și explicația întârzierii: toată lumea era pregătită, dar nu au fost setat sistemul de turnicheți!

-2. Controlul
Ne-am înarmat cu răbdare, iar peste 10 minute am fost lăsați să intrăm pe aleea care duce către arenă după controlul efectuat de stewarzi, unul foarte slab de altfel. Am fost pipăit pe la buzunare și pe gambe și cu toate că aveam portmoneu, telefoane, aparat de fotografiat și acest lucru era vizibil, nu mi s-a cerut să arăt nimic. Cu alte cuvinte, puteam intra cu o grenadă și toate ar fi fost bine mersi. Același lucru la intrarea în arenă, unde controlul a fost și mai slab, iar turnicheții într-adevăr nu citeau biletele.

-3. SS
La o arenă de peste 50.000 de locuri mi s-a părut foarte mic numărul de WC-uri. Amplasate rarefiat, maxim 8 persoane în aceleași timp, creează o atmosferă jenantă când în pauză sau chiar în timpul meciului se creează cozi imense. Sau poate e vina că sunt obișnuit cu un număr mai mare de WC cu capacitate mai mare pe stadioanele din Gruia sau de pe malul Someșului.

-4. Exit-poll
Se făcuse un calcul de câteva minute pentru evacuarea de urgență în caz de necesitate. Nu știu cum ar fi funcționat în caz de ceva, dar nu cred că au fost deschise mai mult de 35% din porți pentru ieșire. Înțeleg controlul jandarmeresc peste tot, dar nici chiar în halul ăsta.

-5. 7 ani de acasă
Mulți dintre stewarzi sunt prost educați și prost informați. Dacă la educație e cam târziu și mai greu să schimbe ceva, la informare se poate lucra.
– Îmi spuneți vă rog unde e poarta J?
– Nu știu unde-i. Cred că acolo.
– Păi atunci de ce stați aici dacă nu știți? Aveți funcția de a ajuta și de a ghida oamenii!
– Nu știu unde ți-e poarta, du-te și vezi.
Și cazuri au mai fost. Am fost ghidat de un altul destul de amabil.

-6. Interior nefinisat
Chiar dacă arena arată foarte frumos în ansamblu, iar lojele VIP se ridică la nivelul normelor europene, spațiile de acces, interiorul sunt încă nefinisate pe alocuri. Tot aici aș vrea să menționez design-ul exteriorului arenei, dar s-ar putea să fiu destul de subiectiv gândindu-mă la stadioane precum Allianz Arena, așa că nu voi dezvolta ideea.

-7. Iarba verde de acasă
Nu îmi place cum se gestionează gazonul. Pe afișe oficialii se laudă cu 8200mp de gazon, dar cele 4 schimbări de până acum cred că au depășit cifra. Nu mai suntem acum 8 ani să vină lumea ca la baltă la noi, la fel cum nu suntem pe câmp cu oile la păscut. Stare foarte proastă, schimbări dese și costisitoare, iar suferința este a buzunarului cetățeanului. Uneori mă gândesc că dacă vrei să vezi un joc frumos la firul ierbii, trebuie să fii cu iarba ta de acasă. Să nu mai fie lucrurile așa urâte. 🙂

Cred că în timp lucrurile se vor mai schimba. Arena Națională rămâne a fi o bijuterie pentru București și pentru România. Rămâne să sperăm că vom fi martorii a multor evenimente frumoase petrecute acolo. Recomand cu plăcere să o vizitați! 🙂

emoții calde pe vreme rece

Am fost joi în București. 21 februarie, adică la fără 3 zile 8 ani distanță de la meciul Stelei cu Valencia, când în Spania ai noștri au pierdut 2:0, iar pe mocirla din Ghencea i-au executat fără milă pe oaspeți. Cu toate că mocirlă e prea urât spus, era un teren numai bun de plantat căpșuni.

steaua1

Anunțam acum fără 6 zile o lună că nu știam care va fi situația când vom merge în București, dar vom susține echipa indiferent de rezultatul din Olanda, iar în Olanda a fost 2:0 pentru Ajax. Nu reușiseră bine să aterizeze steliștii în București să pregătească meciul cu calm, că o parte din suporteri au început să-și vândă biletele. Presa anunța tribune goale, iar prietenii ne speriau că voi fi doar eu cu Mădălin în tribune. I don’t care am zis.

steaua2

Meciul… mă tot uit la reluări și rezumate ca să înțeleg încă o dată minunea. Fotbalul de la televizor nu e neapărat cel care se joacă pe teren, iar pe teren olandezii nu au fost deloc fair-play. Fanii lor au afișat mesaje antisemite. Credeam că au mai mult respect și cultură fotbalistică și degeaba ne considerăm inferiori europenilor. Un pic de efort și dăm clasă multor țări și popoare! Trecusem prin Centrul Vechi și m-au forțat doi români jmecheri să îmi scot fularul de la gât ori să-l ascund, pentru că “mișună de ultrași olandezi și nu avem nevoie de scandal și de bătaie”. Am crezut că glumesc, dar au început să fie aproape brutali și vulgari. Eu din câte știu, fanii olandezi au luat bătaie, nu au dat. În ritmul ăsta nici cu 10 finale de cupe europene nu vom aduce lumea în țară.

Există cultură fotbalistică, cultură și mitocănie. Există reguli care nu pot fi încălcate nicicum și care nu lasă loc de discuții, dar oamenii le negociază și le încalcă. Există reguli nescrise, bun simț și educație pe care nimeni nu ți-o cere și nu te obligă să o arăți, dar ar trebui, ca după aia să nu ne mai mirăm de ce între teren și suporteri pe stadioane erau puse plase de protecție. – (nenea de lângă mine care ai aprins 3 țigări în repriza a doua și confratele tău de fum aflat cu 2 rânduri mai sus cu toți prietenii lui fumători din timpul meciului, vă salut pe această cale! 🙂 )

Cu un gând bun îi onorez pe cei care și-au vândut biletele, în special pe cei care au făcut asta la jumătate de preț. Pe cei care și-au amintit peste noapte că sunt steliști și că sunt de fiecare dată alături de echipă ori de câte ori avem rezultate (nici nu știam că am atâția facebook friends roș-albaștri). Pe cei care au tot comentat aiurea legat de echipă întreaga săptămână și de care nu am mai auzit după pentru că au băgat capul în nisip ca struțul și tac mâlc ca broasca-n carapace.

steaua3

În același timp, le mulțumesc celor care m-au crezut nebun când am zis că mergem mai departe. Celor care mi-au trimis mesaje de încurajare, iar mai apoi de invidie când eram pe stadion.

Un meci frumos la care am mers să îndeplinesc un vis și să bifez niște realizări, dar la care am fost martorul istoriei. Ori, cum zicea tata, am plătit pentru 2 ore de fotbal, dar am primit 3 ore de vis. Ieftin, nu?! 🙂

pregătit pentru ploaie

În rucsac nu aveam decât câteva boarfe. Știam că îmi va fi frig deasupra oceanului, așa că m-am pregătit cum se cuvine. Rătăceam printre magazinele cu produse atrăgătoare, cu ochii încâlciți de somn căutând panouri de informare pentru zborurile care urmau să fie efectuate. Oboseala lăsase urme adânci și totul nu părea decât un vis. În general, ori de câte ori ajungi în Amsterdam, ai tendința de a căuta câmpurile țesute de lalele. Ai senzația nevinovată că vei fi furat de frumusețea lor și aștepți să urce culorile pe tine, dar nu dai decât de fețe necunoscute pe care s-ar putea să nu le mai întâlnești niciodată.

Ca să ajung la poarta de unde luam avionul, trebuia să traversez o secție unde ne verificau pașapoartele. După ce am stat 34 de minute la coadă, mi-am dat seama că mi s-a spus ceva mai devreme că nu stau bine unde stau. Dar în aeroport sau în gară nu te plictisești niciodată dacă stai la coadă. Nu dai greș cu nimic numai dacă nu scapi zborul, iar eu, cum mai aveam 4 ore, îmi permiteam să savurez socializând cu lume necunoscută, împrăștiind zâmbete calde. Îmi place să vorbesc cu oamenii în aeroport. Mi se par foarte sinceri și cu oricine nu ai vorbi, riști să dai de povești de viață foarte interesante.

Cetățean UE fiind, am trecut foarte repede, salutându-mă din mers cu oficialul olandez, care de altfel, a făcut-o foarte rece. Mă durea cumplit spatele, căutam wireless să-mi țin oamenii dragi la curent cu tot ce se întâmplă și mi se părea infernal de lung drumul către un loc cât mai primitor. Printre străini e foarte greu să găsești așa ceva. Am intrat într-un magazin Sephora să-mi călesc nările un pic, am trecut pe lângă un Apple Store și un Starbucks, iar la final m-am oprit lângă un McDonalds. Sunt dur, dar recunosc că-mi place să-i văd pe oamenii ăia cum lucrează și le zâmbesc mereu. Îmi vine să-i îmbrățișez și să-i susțin în tot ceea ce fac și să le mulțumesc (îndemnându-i să plece) – lucruri de care eu am avut atâta nevoie acum doi ani și pe care nimeni nu mi l-a dat. Un zâmbet, un thank you dezamăgitor pentru ei că nu am cumpărat nimic și când să mă întorc să plec, m-am lovit de chinezul care a adormit cu capul pe umărul meu când am plecat din Budapesta. Sau poate nu era el, cine știe, mică e lumea.

Am găsit oarecum un spațiu cu prize și scaune. M-am gândit că e un spațiu destinat musulmanilor, pentru că erau numai arăboaice îmbrobodite peste tot și s-au uitat ciudat când am apărut eu, deși nu știu ce mai poate fi ciudat într-un aeroport. Am vrut să mă întind pe scaun, dar erau foarte tari (mi-am adus aminte cu drag de scaunele din trenurile CFR, care-s o binecuvântare), așa că m-am decis să mă întind pe jos. După 5 minute m-a trezit o tanti care nu prea știa engleză și care m-a rugat în franceză să-i setez wireless-ul la ipad. Și să o loghez pe yahoo messenger. Își dorea să vorbească cu rudele din Maroc.

Nu am reușit să dorm prea mult pentru că imediat a venit ceva gen de observator pe spațiul respectiv care încerca să-mi explice în limba femeilor de acolo că nu am voie să stau (bine, m-am prins din prima că nu am voie, dar oboseala acumulată după 25 de ore de nesomn mă forța să o fac pe prostul). Era un spațiu destinat persoanelor obeze. În timp ce asta mi se tot explica, tanti cu ipad-ul a fost luată de către un angajat al aeroportului cu un car electric. Mi-aș fi dorit și eu să fi beneficiat de așa tratament, dar nu eram suficient de fat.

Am plecat dezamăgit cu ochii căzuți în gură. Mi-e greu să descriu în cuvinte cum îmi mai mișcam pașii, iar dacă doriți să mă înțelegeți, nu dormiți 25 de ore, după care veniți să citiți aceste rânduri. M-am furișat în business lounge. M-am mirat cum am reușit, iar când am dat de atmosfera de acolo am zis că plec doar dacă mă bat! Muzică clasică, liniște, oameni dormind, wireless, canapele de piele. Un vis! Dar nu am stat mult nici acolo, mă durea spatele de la canapele. Nu înțeleg luxul care îți creează discomfort…

M-am oprit sub un perete. Mi-am pus rucsacul sub cap și am închis ochii. Nu știu dacă din cauza oboselii, dar a fost prima dată când m-am simțit cu adevărat bine. Răceala podelii îmi intra în coaste. Lumea alerga gălăgioasă de ici dincolo. Mirosea a cafea și prăjituri. Mi s-a făcut dor de mama și am început să plâng prin somn. Îmi era dor de plăcintele ei și eram trist că 4 luni trebuia să uit de ele. Mă simțeam oarecum împlinit. Nu în fiecare zi dormi sub un perete într-un aeroport. De fapt, mă simt împlinit de fiecare dată când visele devin realitate.

Alarma m-a zguduit cumplit. Îmi urăsc ceasul când mă trezește în momente în care încă mi-e sete de somn. Mi-am luat lucrurile și m-am apropiat de geam. Îmi căutam zmeul de fier care avea să mă ducă peste ocean. M-am îmbarcat, m-am așezat fericit ca un copil care și-a găsit locul în sala de teatru și am respirat profund.

În Amsterdam începuse să plouă.