despre studenți

Acum câteva zile bune un grup solid de studenți au ocupat o sală din universitatea Babeș-Bolyai. Lumea a fost alertată de tot felul de zvonuri: începând de la faptul că aceștia vor să-și ia universitatea (cărându-o cărămidă cu cărămidă prin buzunare?!), continuând cu scoaterea din funcție a rectorului/prim-ministrului/ministrului educației și terminând cu ideea că ei stau acolo deoarece mai sunt și plătiți. Anarhiști. Protestatari cumpărați, de serviciu.

Studenții de la facultatea a cărei sală a fost ocupată s-au adunat într-un număr de 250 și au semnat o petiție să fie scoși de acolo tinerii cu jandarmii, furcile și topoarele dacă se poate, pentru că nu e corect să întrerupi un curs plictisitor al unei profesoare răcite peste măsură.

Lumea e încă nedumerită de ce tinerii se află acolo. Sunt pregătiți să înghită fiecare zvon pe care îl aud de prin părți, inclusiv de la anumite publicații din presă (nu îi voi certa pentru indiferența și neprofesionalismul cu care au tratat subiectul), dar încep să se dea cu fundul la gard ori să vorbească cu frică când e vorba să se prezinte în sala dezbaterilor și să-și spună punctul de vedere. Inclusiv dezacordul cu ocuparea.

Celor mai mulți voinici le tremură mâinile deasupra tastelor când primesc invitația la discuție. Cei mai mulți dintre cei care nu înțeleg de ce oamenii stau acolo nu vor să facă asta. E mai scurtă calea către o scuză decât înțelegerea. Ceilalți rămân în aer când aud de ideea că oamenii sunt acolo să discute. Să dezbată teme actuale privind problemele studențești. Adică, cum vine asta, să discuți? Dacă vrei să discuți, mergi în baruri pline de fum, în stradă, la teatru, în parc, dar nu în universitate. Am senzația că oamenii au uitat conceptul de spațiu liber de dezbatere. Și care e poziția și rolul universității în acest spațiu.

Astăzi studenții care stau de mai mult de o săptămână în universitate au organizat o conferință de presă în care au expus revendicările la care s-a ajuns până în momentul de față în urma dezbaterilor. Oamenii cer 2 linii gratuite pentru transportul în comun (așa cum era acum câțiva ani și cum alte universități clujene au). Oamenii cer cămine mixte cu eliminarea accesului restricționat după orele 23:00. Oamenii cer taxe egale la cazare pentru aceleași nivele de studiu, precum și reduceri identice la călătoriile pe tren. Oamenii cer o bursă mai mare, pentru că cea din prezent nu a crescut de ani buni și nu cred că e cazul să intrăm în detalii cât de mult satisface nevoile primare ale unui student. Oamenii își cer legalul de 6% din PIB pentru educație + 1% din PIB pentru cercetare. Pe scurt, oamenii cer lucruri simple de tot. Lucruri cu care s-au confruntat majoritatea din studenți. Studenți care, cu sarea și cuțitul în rană nu intervin și nu își spun părerea. Și care se ascund deoparte cu frică sau cu lipsă de curaj, deși sunt așteptați cu brațele și ușile deschise la dezbateri.

Dar oamenii nu doar cer, oamenii mai și dau. Și pe lângă seriozitatea cu care își tratează problemele și implicarea activă, oamenii oferă responsabilitate. Pe lângă drepturile care li se cuvin pe deplin, oamenii își asumă reponsabilitatea să-și respecte pe deplin obligațiile care reies din respectivele revendicări.

Consider că atunci când vine vorba să îți rezolvi problemele nu este loc de acuzații de jocuri din umbră. De ce se împroașcă cu noroi într-un clasic exercițiu democratic?! De ce oamenii vociferează în public, iar atunci când vine vorba să ia cuvântul în plen, le e frică să treacă pragul? E Universitatea o fortăreață care blochează libera gândire, libera exprimare și democrația gândurilor?

despre limbă

Una din dilemele mele existențiale din ultimii 8-9 ani este să încerc să-i înțeleg pe cei care nu vorbesc limba română deși trăiesc printre vorbitori de română. Să-i înțeleg pe cetățenii români care nu vorbesc limba română (sau mă rog, moldoveni, cu toate că acoperirea legală pe care o impută de multe ori este că ei vorbesc limba de stat – una izbitor de asemănătoare cu româna – dar nici pe aia nu o vorbesc ca lumea, pentru că mereu găsesc liniște în leagănul altor limbi).

Am trecut peste fixul meu de a nu ezita să-i ard pe cei care nu le au cu gramatica și corectitudinea limbii scrise. Îi poți înțelege și ierta până la un punct, unul în care înțelegi că de fapt, ei transpun pe hârtie ceea ce gândesc. Și nu poți dom’le să-i forțezi să scrie corect, pentru că e a naibii de grea limba asta și e nevoie de ceva mai mult de a te naște într-o țară în care limba română e oficială (sau cel puțin de stat) și să o înveți 12 ani prin instituțiile preuniversitare.

În ultima perioadă am cunoscut o mulțime de tineri din străinătate care au venit în România și cu un gram de voință au învățat și vorbesc o română curată și dulce la ascultat. Tata în Sankt-Petersburg i-a învățat pe niște cetățeni ruși și uzbeci să înțeleagă româna și să o mai și comunice uneori, chiar dacă stâlcit și prin semne. Și nu e posibil pentru cei de pe loc? Să fie oare chiar atât de grea limba ori totul se rezumă la dorință și un pic de efort?

Și ultimul of sau ultima durere… hai că pot să-i iert cam pe toți, dar voi, cei care sărbătoriți Limba Română pe 31 August, pe 1 Decembrie, pe 27 august, cu voi ce se poate face? Dacă nici măcar voi nu-i acordați minimul de respect, atunci cine să o mai facă? Ori rămânem doar cu un motiv în plus pentru o zi liberă la nivel național?!

despre Titanic

Fulgii cădeau lent peste trecătorii grăbiți. Stropi răcăciți se loveau de geamul autobusului de la RATUC plin de lume. Astăzi mai plin decât ieri. Astăzi mai gol decât mâine. Pentru că astăzi RATUC a scos în trafic noile autobuse promoționale marca “cutie-de-chibrituri”. Având în vedere interesul sporit al cetățenilor pentru acestea, conducerea instituției a decis să scoată din trafic câteva unități de transport normale, iar după masă să includă altele marca “sacul-de-cartofi”.

– Mă Gyula, să știi că mie îmi pare rău după Titanic.
– Că bine zici mă! Sincer, degrabă altul ca el nu cred că vom mai avea!
– Aseară m-am pus să dorm cu nevastă-mea, ca de obicei. Și cum n-avea somn după jumate de oră, ne-am apucat să vorbim. Și zicea și ea că e mare pierdere.
– Și poate că acum nu realizăm, dar să vezi că peste un timp ne vom da seama de pierdere și ne vom lovi cu capul de zid!

Domnul Nenea Șofer, care conduce autobusul cu oameni, frânează prompt la semafor. Zici că de la talpa lui care a călcat pe frână s-a aprins becul roșu. Păcat doar că nu ne-a anunțat și pe noi.

– Mă Gyula, imposibil să se înece așa dubios!
– Știu Toader, știu. Și mă doare că nu l-au scos nici până în prezent.
– Da parcă zicea Mărioara că vor chema niște scafandri să-l scoată?!
– E târziu deja, cred că l-or fi luat valurile deja!
– N-are de unde, nu cred!

Autobusul s-a oprit în stație. Și-a deschis ușile ca niște cortine trecute prin timp printr-un scârțâit de cui pe oglindă. Stăteam la coadă foarte cuminți să coborâm în balta din fața scărilor.

– Mă Gyula, lupii nu se apropiau de stână de frica lui! Și când lătra o dată, apoi lătrat era, nu foaie verde!
– Da mă, știu. Și foarte ascultător era… foarte. Strigai la el: Titanic, marș! Și Titanic mergea să întoarcă oile care rătăceau pe unde le ducea capul lor sec și gol.
– Bun câine mă, bun, păcat că s-o trecut…

Autobusul și-a luat tălpășița grăbit pe arterele înzăpezite ale orașului. Astăzi mai gol decât mâine cu cele 186 de locuri ocupate din cele 82 pe care le are…

despre un spectacol ieftin

Rasismul, xenofobia și discriminarea au atins o cotă alarmantă în ultimul timp. Sunt îngrijorat de atmosfera creată în jurul unor evenimente copilărești și banale. De la un fum de paie ude s-a ajuns la păduri arse. Un circ ieftin și bizar care fură atenția oamenilor de la probleme care îi afectează și care există prin evenimente create artificial care nu reprezintă nici un pericol.

Eu zic ca pe lângă topoarele deja ascuțite, să mai luăm niște drujbe, să ne legăm niște bentițe tricolore și să-i exterminăm dracului pe țigani și pe unguri. Pe primii îi deportăm pe mare și îi înecăm, celor din urmă le dăm foc, iar după aia vom trăi fericiți the romanian dream. Iar atunci când ne mirăm de ce nu ne plac parizienii ori căpșunarii spanioli sau macaronarii ăia de italieni să ne amintim de dragostea dintre noi, manifestată unii față de alții prin topoare și lopeți și care naște în fiecare din noi câte un mic Hitler ori Stalin.

Rămân la părerea că totul își are rădăcinile în educație. Educația de acasă a Sabinei, educația celor care o urmăresc zi de zi să-i ia zilele, educația noastră ca spectatori la acest show. O educație puternic infectată de efectul de turmă ilustrat perfect prin câte peste 15.000 de like-uri sau alte adunături care își acoperă rușinea de a căuta problema în sufletul lor cu distrugeri și exterminări în masă.

Oare cei care așteaptă să-l prindă pe Zsolt Lendvay Simon, cel care a amenințat-o pe tânăra domniță cu moartea (un model de patriotism autentic, care își amintește că e româncă de 1 Decembrie sau ziua maghiarilor), chiar cred că problemele se termină o dată cu exterminarea persoanelor respective? Tind să cred că problemele adevărate vor începe când, după ce vom termina de exterminat uscăturile, ne vom apucă să tăiem cu cruzime mlădițele tinere și nu ne vom opri decât în clipa în care ne vom îneca în sângele nevinovat care se va vărsa dintr-un egoism prostesc.

visele innei

Dum dum dum dum durum dum e ritmul pe care vibrează în aceste momente online-ul de pe malurile Prutului. Cu căștile pe cap internauții par vrăjiți de o piesă a celor de Carlas Dreams care în clipa în care părea că intră la capitolul ex-hituri din spațiul pruto-nistrean, printr-o transhumanță ciudată cu Inna a pășit peste Prut, depășind granițele diasporei moldovenești.

“Piesa te îmbie prin exotismul rusismelor, te cucerește prin versuri și te leagănă printr-un ritm dulce și liniștit. E genul de muzică care unge la timpul potrivit, în locul potrivit.” – e modul cum aș descrie starea de spirit al celor singuri pe drum ori care-și aprind țigara-n scară și care se arată mulțumiți ori atrași de piesă. Din nu-i așa rea, sună ok, sună drăguț, sună chiar foarte fain, p.o.h.u.i. a ajuns viral și crește de la o zi la alta, cucerind audiență acolo unde nu te-ai aștepta să o facă.

Mă gândeam să avertizez despre ce promovează muzica lor, despre pericolele culturale și educaționale la care sunt supuși cei din generațiile proaspete aparent neafectate, dar mi-am dat seama că aș lupta cu morile de vânt. Carlas Dreams își merită publicul fericit că în sfârșit se regăsește în ceva și că a descoperit reperele culturale fără de care a rătăcit atâta timp în beznă și dezorganizare. În general, nu insist asupra lui și a aspectelor menționate mai sus pentru că are arme serioase de trimis la origini în piesa cu același titlu.

Marketingul celor de la Carlas Dreams a atins cote maxime, depășind așteptările lor, sunt convins de asta (inclusiv cota de piață și imaginea creată), bifând și niște indicatori care nu au de-a face de foarte multe ori cu spiritul educativ, calitatea și arta. Acesta ar fi un element caracteristic multor formații și hituri apărute peste noapte și care în zorii zilei dispar și partea cea mai tristă este că se ajunge într-un punct în care toți cei care iau în mână o chitară și un microfon, printează o mână de afișe și cântă play-back în două baruri cred că fac muzică. Artă.

Indiferent de valențele pe care le angrenează și de dulcegăria din spatele notelor muzicale ori silabelor din versuri, Carlas Dreams și muzica lor fac parte din capitolele așa nu și asta nu se promovează (în traducere facebook ceva la care NU se dă like și share). Nu cred că e cazul să învățați România să îngâne rusisme (mai înțeleageam rusa, dar nu rusisme stâlcite). Apropierea malurilor Prutului către Unire nu așa se face (e o metodă bună, de această dată cu mijloace proaste). Dezamăgirea cea mai mare este că oameni pe care i-am cunoscut, școliți pe băncile universităților din România pe banii românilor care credeau că acești tineri vor face dreptate istorică, se întorc la baștină și promovează ghiciți ce.

M-am ferit cât am putut de mult de anvergura pe care a prins-o această piesă, dar eforturile mele de a evita impactul s-au soldat cu 0 în clipa în care piesa a ajuns în play-list-ul prietenilor mei de pe facebook, iar acum văd acea piesă la fiecare colț. Ca și acum un an, ca și acum doi, cinci sau 10 ani, tot ce înseamnă muzică și e făcut după Prut către est și a pătruns în România a sunat foarte exotic, trendi și sexy chiar, prin simplul fapt că e în rusă (grație, de multe ori, cui?!). Nu pot să le interzic prietenilor să asculte această piesă și muzica celor care au creat-o și nu mă voi obosi să le vorbesc despre educație și valori celor trecuți prin furcile caudine ocupate de mafie sau paraziți.

I-am întrebat însă pe ai mei prieteni dacă sunt conștienți ori dacă știu ce înseamnă titlul piesei din interpretarea Innei și a artiștilor din Chișinău, iar ei mi-au zis că nu au habar. Și oricum, orice n-ar însemna, lor li-i P.O.H.U.I.

cele 2 minute ale lui Charles Wratto

Pe Charles l-am cunoscut absolut întâmplător acum trei săptămâni. Am prins același lift (dacă mă gândesc bine, am alergat să-l prind, că ușa deja se închidea de plecare) și am schimbat două vorbe. Două! Peste două minute am făcut schimb de numere de telefon și mi-a promis că mă ajută pentru filmările la care lucram. Ne-am strâns mâinile prietenește și ne-am urat o seară faină.

Peste două săptămâni aflu că un masterand de la Facultatea de Știițe Politice va ține o conferință. Tânărul e originar din Liberia (bang primul bec în creierul meu = coincidență cu omul din lift) și va vorbi despre experiența sa de viață. Despre cum la 8 ani a intrat în război. La propriu. A fost momentul în care în cap mi-a sunat al doilea bang, de data asta lovindu-mă ca de un zid și împroșcându-mă ca pe o roșie pe cărămiziul lui. Omul din lift nu dădea senzația nici o clipă că ar fi trecut printr-un război.

Am pus mâna pe telefon și pe facebook și la orele 02:00 AM (în traducere liberă 2 noaptea) l-am chemat la un pahar de apă pe omul cu care m-am întâlnit în lift și care mi-a propus să mă ajute la două minute după ce ne-am cunoscut. După două minute de povestit puzzle-ul din capul meu și-a aranjat ultimele piese și am exclamat puternic de l-am speriat pe om: Our world is so fucking small! Am mai discutat ceva timp până mi-a mai descris fragmente din ororile prin care a trecut, moment în care i-am propus să dăm live conferința lui.

În următoarele două secunde m-a întrebat dacă live-ul poate fi văzut în Algeria, țara unde a mers din Liberia, cât și în cea din urmă – locul natal. Mi-a spus că are prieteni cărora nu le-a vorbit de 17 ani. Oameni care au rămas în urmă. Tineri care vor să plece de acolo în lume sau care pur și simplu nu știu ce să facă și cărora le-ar transmite un mesaj. I-am confirmat, iar diseară de la 19:00 îl puteți urmări și voi pe Charles povestind despre război și destinul uman în direct pe Privesc.Eu.

Restart. Refresh. Re-…

Lucrurile frumoase se întâmplă când te aștepți cel mai puțin. Lucrurile urâte se întâmplă când ți-e mai dragă lumea și de la cine nu te aștepți. Și dor, pentru că lovesc în sufletul tău puternic deschis ca niște aripi de pui de pasăre ce zboară pentru prima dată cu dragoste mare către lumea din jur.

Voi refuza să spun că ieri nu a fost ziua mea. A fost ziua mea, dar lucrurile nu au mers așa cum le-am planificat. Și având în vedere că le-am planificat bine, e numai vina mea că nu au continuat așa cum am vrut, pentru că logic și evident, nu am depus toate eforturile în direcția asta. Pentru că în unele momente am călcat strâmb și pentru că m-am abătut de la ideea de bază: sută la sută concentrare și efort în ceea ce fac. Gândire pozitivă și nervi cât mai puțini: gândirea pentru că e mai sănătos, nervii pentru că nu ajută pe nimeni.

Și am ales ca în loc să caut explicații, mă concentrez mai bine pentru ceea ce urmează. Pentru ceea ce pot să schimb cu adevărat, să influențez, să modelez. Trecutul pot doar să-l accept și chiar dacă m-aș pune să cerșesc acum, amintirile tot acolo vor fi. Trecutul nu poate fi schimbat, corectat, îmbunătățit. Trecutul trebuie acceptat.

Iar în clipa de față accept realitatea. Nu a fost decât o zi proastă din specia zilelor care vin o dată la câteva luni și care te lovesc pe neașteptate. Din plin. Sub centură sau unde te doare mai tare și când te aștepți mai puțin să o facă. Te stoarce de puteri, te lipsește de energie și crezi că se sparg norii în capul tău și-ți vine să dai vina pe toți și să te dai cu capul de pereți și să înjuri și să îi bați pe toți cei care îi întâlnești pe stradă. Și poți ajunge până în clipa în care spui că până aici. Mai departe nu se poate. Și după ce mergi mai departe, spui că e gata. Și când mai trece și nu e gata, îți vine să plângi.

Și exact înainte să începi să-ți cauți batistele, apar ei, oamenii buni pe care începi să-i urăști în clipa aia. Îi urăști și îți vine să îi bați cu pumnii în piept și să urli la ei pentru că au stat în umbră și au privit cum te zbați în gol, dar mai apoi să îi îmbrățișezi. Și poate chiar să îi săruți de bucurie pentru că au apărut exact la momentul potrivit. În locul potrivit. De parcă numai ei au știut ce se petrece în sufletul tău.

Oameni buni care te înțeleg. Și care te fac să mergi mai departe. Necondiționat. Te fac să iubești și mai tare ceea ce faci. Te încurajează, îți ard o palmă, apoi te mângâie și te împing înainte. Te fac să o iei chiar și de la 0 sau de la capăt, dar de fiecare dată cu forțe noi, proaspete, mult mai mari, mai intense și mai puternice. Și cel mai important, acești oameni îți predau o lecție nescrisă despre cum să nu renunți. Și despre cum să faci ceea ce faci mult mai bine. Și atunci neapărat rezultatele apar.

Iar atunci când faci ceea ce-ți place, nu-i așa că nu mai simți oboseala aproape deloc? Nu mai simți cum trec zilele și cum tu conduci timpul și nu el pe tine. Și atunci când faci ce îți place, devii mai bun de la o zi la alta, iar munca ta mai dă și rezultate, nu-i așa că ți se pare că înnebunești de fericire?! Atât de mult încât cei pe care mai devreme de pe stradă pe care voiai să-i bați îți vine acum să îi strângi în brațe și să îi iei pe sus…

Nu-i așa?!