despre un spectacol ieftin

Rasismul, xenofobia și discriminarea au atins o cotă alarmantă în ultimul timp. Sunt îngrijorat de atmosfera creată în jurul unor evenimente copilărești și banale. De la un fum de paie ude s-a ajuns la păduri arse. Un circ ieftin și bizar care fură atenția oamenilor de la probleme care îi afectează și care există prin evenimente create artificial care nu reprezintă nici un pericol.

Eu zic ca pe lângă topoarele deja ascuțite, să mai luăm niște drujbe, să ne legăm niște bentițe tricolore și să-i exterminăm dracului pe țigani și pe unguri. Pe primii îi deportăm pe mare și îi înecăm, celor din urmă le dăm foc, iar după aia vom trăi fericiți the romanian dream. Iar atunci când ne mirăm de ce nu ne plac parizienii ori căpșunarii spanioli sau macaronarii ăia de italieni să ne amintim de dragostea dintre noi, manifestată unii față de alții prin topoare și lopeți și care naște în fiecare din noi câte un mic Hitler ori Stalin.

Rămân la părerea că totul își are rădăcinile în educație. Educația de acasă a Sabinei, educația celor care o urmăresc zi de zi să-i ia zilele, educația noastră ca spectatori la acest show. O educație puternic infectată de efectul de turmă ilustrat perfect prin câte peste 15.000 de like-uri sau alte adunături care își acoperă rușinea de a căuta problema în sufletul lor cu distrugeri și exterminări în masă.

Oare cei care așteaptă să-l prindă pe Zsolt Lendvay Simon, cel care a amenințat-o pe tânăra domniță cu moartea (un model de patriotism autentic, care își amintește că e româncă de 1 Decembrie sau ziua maghiarilor), chiar cred că problemele se termină o dată cu exterminarea persoanelor respective? Tind să cred că problemele adevărate vor începe când, după ce vom termina de exterminat uscăturile, ne vom apucă să tăiem cu cruzime mlădițele tinere și nu ne vom opri decât în clipa în care ne vom îneca în sângele nevinovat care se va vărsa dintr-un egoism prostesc.

visele innei

Dum dum dum dum durum dum e ritmul pe care vibrează în aceste momente online-ul de pe malurile Prutului. Cu căștile pe cap internauții par vrăjiți de o piesă a celor de Carlas Dreams care în clipa în care părea că intră la capitolul ex-hituri din spațiul pruto-nistrean, printr-o transhumanță ciudată cu Inna a pășit peste Prut, depășind granițele diasporei moldovenești.

“Piesa te îmbie prin exotismul rusismelor, te cucerește prin versuri și te leagănă printr-un ritm dulce și liniștit. E genul de muzică care unge la timpul potrivit, în locul potrivit.” – e modul cum aș descrie starea de spirit al celor singuri pe drum ori care-și aprind țigara-n scară și care se arată mulțumiți ori atrași de piesă. Din nu-i așa rea, sună ok, sună drăguț, sună chiar foarte fain, p.o.h.u.i. a ajuns viral și crește de la o zi la alta, cucerind audiență acolo unde nu te-ai aștepta să o facă.

Mă gândeam să avertizez despre ce promovează muzica lor, despre pericolele culturale și educaționale la care sunt supuși cei din generațiile proaspete aparent neafectate, dar mi-am dat seama că aș lupta cu morile de vânt. Carlas Dreams își merită publicul fericit că în sfârșit se regăsește în ceva și că a descoperit reperele culturale fără de care a rătăcit atâta timp în beznă și dezorganizare. În general, nu insist asupra lui și a aspectelor menționate mai sus pentru că are arme serioase de trimis la origini în piesa cu același titlu.

Marketingul celor de la Carlas Dreams a atins cote maxime, depășind așteptările lor, sunt convins de asta (inclusiv cota de piață și imaginea creată), bifând și niște indicatori care nu au de-a face de foarte multe ori cu spiritul educativ, calitatea și arta. Acesta ar fi un element caracteristic multor formații și hituri apărute peste noapte și care în zorii zilei dispar și partea cea mai tristă este că se ajunge într-un punct în care toți cei care iau în mână o chitară și un microfon, printează o mână de afișe și cântă play-back în două baruri cred că fac muzică. Artă.

Indiferent de valențele pe care le angrenează și de dulcegăria din spatele notelor muzicale ori silabelor din versuri, Carlas Dreams și muzica lor fac parte din capitolele așa nu și asta nu se promovează (în traducere facebook ceva la care NU se dă like și share). Nu cred că e cazul să învățați România să îngâne rusisme (mai înțeleageam rusa, dar nu rusisme stâlcite). Apropierea malurilor Prutului către Unire nu așa se face (e o metodă bună, de această dată cu mijloace proaste). Dezamăgirea cea mai mare este că oameni pe care i-am cunoscut, școliți pe băncile universităților din România pe banii românilor care credeau că acești tineri vor face dreptate istorică, se întorc la baștină și promovează ghiciți ce.

M-am ferit cât am putut de mult de anvergura pe care a prins-o această piesă, dar eforturile mele de a evita impactul s-au soldat cu 0 în clipa în care piesa a ajuns în play-list-ul prietenilor mei de pe facebook, iar acum văd acea piesă la fiecare colț. Ca și acum un an, ca și acum doi, cinci sau 10 ani, tot ce înseamnă muzică și e făcut după Prut către est și a pătruns în România a sunat foarte exotic, trendi și sexy chiar, prin simplul fapt că e în rusă (grație, de multe ori, cui?!). Nu pot să le interzic prietenilor să asculte această piesă și muzica celor care au creat-o și nu mă voi obosi să le vorbesc despre educație și valori celor trecuți prin furcile caudine ocupate de mafie sau paraziți.

I-am întrebat însă pe ai mei prieteni dacă sunt conștienți ori dacă știu ce înseamnă titlul piesei din interpretarea Innei și a artiștilor din Chișinău, iar ei mi-au zis că nu au habar. Și oricum, orice n-ar însemna, lor li-i P.O.H.U.I.

cele 2 minute ale lui Charles Wratto

Pe Charles l-am cunoscut absolut întâmplător acum trei săptămâni. Am prins același lift (dacă mă gândesc bine, am alergat să-l prind, că ușa deja se închidea de plecare) și am schimbat două vorbe. Două! Peste două minute am făcut schimb de numere de telefon și mi-a promis că mă ajută pentru filmările la care lucram. Ne-am strâns mâinile prietenește și ne-am urat o seară faină.

Peste două săptămâni aflu că un masterand de la Facultatea de Știițe Politice va ține o conferință. Tânărul e originar din Liberia (bang primul bec în creierul meu = coincidență cu omul din lift) și va vorbi despre experiența sa de viață. Despre cum la 8 ani a intrat în război. La propriu. A fost momentul în care în cap mi-a sunat al doilea bang, de data asta lovindu-mă ca de un zid și împroșcându-mă ca pe o roșie pe cărămiziul lui. Omul din lift nu dădea senzația nici o clipă că ar fi trecut printr-un război.

Am pus mâna pe telefon și pe facebook și la orele 02:00 AM (în traducere liberă 2 noaptea) l-am chemat la un pahar de apă pe omul cu care m-am întâlnit în lift și care mi-a propus să mă ajute la două minute după ce ne-am cunoscut. După două minute de povestit puzzle-ul din capul meu și-a aranjat ultimele piese și am exclamat puternic de l-am speriat pe om: Our world is so fucking small! Am mai discutat ceva timp până mi-a mai descris fragmente din ororile prin care a trecut, moment în care i-am propus să dăm live conferința lui.

În următoarele două secunde m-a întrebat dacă live-ul poate fi văzut în Algeria, țara unde a mers din Liberia, cât și în cea din urmă – locul natal. Mi-a spus că are prieteni cărora nu le-a vorbit de 17 ani. Oameni care au rămas în urmă. Tineri care vor să plece de acolo în lume sau care pur și simplu nu știu ce să facă și cărora le-ar transmite un mesaj. I-am confirmat, iar diseară de la 19:00 îl puteți urmări și voi pe Charles povestind despre război și destinul uman în direct pe Privesc.Eu.

despre întrebări

Am fost și eu la rândul meu cuprins de marea dilemă existențială ce voi face în viață?! Nu m-a ferit Dumnezeu de rude, prieteni și vecini cârcotași care și-au făcut griji despre când îmi voi găsi un job (job = un lucru unde cu riscul să fii sclav și să uiți de tine, de lume și de cei dragi vei face BANI. BANI = o sumă din care poți să nu cheltui nimic pe mâncare, băutură, călătorii și care va merge către apartament, mașină, draperii, haine scumpe).

Am spus-o și o mai spun de fiecare dată când am ocazia: am fost învățat că ai două opțiuni în viață – să faci ce îți place ori să îți placă ce faci. Oamenii cei mai fericiți se află în prima din situații. Adevărații învingători de altfel, pentru că, până la urmă, au ales calea cea mai grea (vă reamintesc de rude, prieteni și vecinii cârcotași împotriva cărora nu e deloc ușor să mergi, chiar dacă nu îți pasă deloc ce afirmă gura lumii).

Singurii care m-au calmat și mi-au fost piatră de temelie în acest răstimp mi-au fost părinții, care au avut grijă să mă calmeze de fiecare dată când viforul de replici și griji venite de la cei din jur mă destabilizau. Nu afirm că voi fi milionar într-o zi, pentru că ăsta e scopul meu, dar sunt convins că voi fi fericit. Și ca să nu sune a promisiune și vis, declar în mod oficial că modul de viață pe care îl duc acum prin activitățile și oboseala de care sunt cuprins, mă fac un om fericit. Dar asta nu mă oprește aici, pentru că fericirea ți-o construiești zi de zi, dar cel mai important – zi de zi trebuie să ți-o aperi în fața celor care vor încerca să o distrugă, invidioși că nu au ajuns și ei la acest nivel.

Revenind la gândurile de mai devreme, încerc să mă concentrez să nu promit chestii dacă nu sunt convins că le voi putea realiza. Încerc să fac multe chestii și să-mi ocup timpul cu activități, să ajut oamenii să devină și ei fericiți. Și nu e nevoie de prea mult efort să faci asta, importante sunt primele trei secunde de fericire, pe urmă omul va lupta singur, primele 3 secunde care sunt ca o linguriță de magiun furată pe ascuns din borcanul mamei pregătit pentru copturi și care nu realizezi când se termină.

Anumite momente m-au învățat că nu pot trăi doar cu un singur lucru. Îmi ocup calendarul de activități cu mai multe acțiuni, dau sută la sută în fiecare din ele, dar nu îmi pot lega viața de o singură chestie, pentru că mereu vor exista riscuri pe care nu le putem controla. Dar asta presupune și multe pierderi. Și în momentele acestea când apar pierderile, suferă oameni. Și față de acești oameni mă declar vinovat și cu sinceritate îmi cer scuze, spunându-le că îmi pare rău.

Repet: fiți fericiți! Luptați pentru asta! Apărați fericirea și gândiți pozitiv! Nu lăsați pe nimeni să vă influențeze negativ!

vreau să ajung la radio!

Nu știu acum câți ani o fi fost, dar știu că mă uitam cu ai mei acasă la emisiunea Andreei, pe atunci Marin, “Surprize Surprize”. Într-o pauză muzicală fuseseră invitați cei de la Vama, care în premiera au cântat piesa asta, cântată pe atunci în premieră (să fi fost în sâmbăta de Paști, nu mai țin minte).

Cert este că erau vremuri în care îmi doream să ajung la radio. Și piesa picase numai bine. Nu știam că peste ani trupa avea să ajungă un client fidel în playlistul din sufletul meu…

Mulțumesc prietenilor care mi-au oferit educație muzicală sănătoasă! 🙂

p.s. Diseară ne vedem la radio! 🙂 Online, Live pe Privesc.Eu! 🙂

Restart. Refresh. Re-…

Lucrurile frumoase se întâmplă când te aștepți cel mai puțin. Lucrurile urâte se întâmplă când ți-e mai dragă lumea și de la cine nu te aștepți. Și dor, pentru că lovesc în sufletul tău puternic deschis ca niște aripi de pui de pasăre ce zboară pentru prima dată cu dragoste mare către lumea din jur.

Voi refuza să spun că ieri nu a fost ziua mea. A fost ziua mea, dar lucrurile nu au mers așa cum le-am planificat. Și având în vedere că le-am planificat bine, e numai vina mea că nu au continuat așa cum am vrut, pentru că logic și evident, nu am depus toate eforturile în direcția asta. Pentru că în unele momente am călcat strâmb și pentru că m-am abătut de la ideea de bază: sută la sută concentrare și efort în ceea ce fac. Gândire pozitivă și nervi cât mai puțini: gândirea pentru că e mai sănătos, nervii pentru că nu ajută pe nimeni.

Și am ales ca în loc să caut explicații, mă concentrez mai bine pentru ceea ce urmează. Pentru ceea ce pot să schimb cu adevărat, să influențez, să modelez. Trecutul pot doar să-l accept și chiar dacă m-aș pune să cerșesc acum, amintirile tot acolo vor fi. Trecutul nu poate fi schimbat, corectat, îmbunătățit. Trecutul trebuie acceptat.

Iar în clipa de față accept realitatea. Nu a fost decât o zi proastă din specia zilelor care vin o dată la câteva luni și care te lovesc pe neașteptate. Din plin. Sub centură sau unde te doare mai tare și când te aștepți mai puțin să o facă. Te stoarce de puteri, te lipsește de energie și crezi că se sparg norii în capul tău și-ți vine să dai vina pe toți și să te dai cu capul de pereți și să înjuri și să îi bați pe toți cei care îi întâlnești pe stradă. Și poți ajunge până în clipa în care spui că până aici. Mai departe nu se poate. Și după ce mergi mai departe, spui că e gata. Și când mai trece și nu e gata, îți vine să plângi.

Și exact înainte să începi să-ți cauți batistele, apar ei, oamenii buni pe care începi să-i urăști în clipa aia. Îi urăști și îți vine să îi bați cu pumnii în piept și să urli la ei pentru că au stat în umbră și au privit cum te zbați în gol, dar mai apoi să îi îmbrățișezi. Și poate chiar să îi săruți de bucurie pentru că au apărut exact la momentul potrivit. În locul potrivit. De parcă numai ei au știut ce se petrece în sufletul tău.

Oameni buni care te înțeleg. Și care te fac să mergi mai departe. Necondiționat. Te fac să iubești și mai tare ceea ce faci. Te încurajează, îți ard o palmă, apoi te mângâie și te împing înainte. Te fac să o iei chiar și de la 0 sau de la capăt, dar de fiecare dată cu forțe noi, proaspete, mult mai mari, mai intense și mai puternice. Și cel mai important, acești oameni îți predau o lecție nescrisă despre cum să nu renunți. Și despre cum să faci ceea ce faci mult mai bine. Și atunci neapărat rezultatele apar.

Iar atunci când faci ceea ce-ți place, nu-i așa că nu mai simți oboseala aproape deloc? Nu mai simți cum trec zilele și cum tu conduci timpul și nu el pe tine. Și atunci când faci ce îți place, devii mai bun de la o zi la alta, iar munca ta mai dă și rezultate, nu-i așa că ți se pare că înnebunești de fericire?! Atât de mult încât cei pe care mai devreme de pe stradă pe care voiai să-i bați îți vine acum să îi strângi în brațe și să îi iei pe sus…

Nu-i așa?!

Grăbește-te încet!

O să te numesc dragă prietene, asta chiar dacă de cele câteva ori cât ne-am șters unul de altul prin oraș mi-ai aruncat înjurăturile cele mai ieftine care ți-au venit prima dată la gură, și o să mă adresez cu o rugăminte pe care dacă nu au făcut-o alții înaintea mea, mai mult ca sigur, într-un mod mult mai puțin civilizat și mult mai accentuat vulgar, o va face altul după mine.

Mă apropii către tine cu rugămintea sinceră ca atunci când mergi pe stradă și nu te grăbești deloc (voi fi sincer și-ți voi spune că nu mă interesează motivele pentru care în ziua aia ești coadă-de-melc: că ai primit un sms, că te-ai întâlnit cu Vasile cu care ai fost coleg de chirie acum 5 ani, că ți s-a dezlegat șiretul, că te sună soacra sau că vomiți după cheful de aseară ori pur și simplu îți curge maioneza din shaorma de la colț) să te dai un pic mai la o parte, așa, către dreapta. Nu știu dacă ai observat, dar e acolo o bandă care se formează pentru cei un pic mai leneși sau mai obosiți din trafic, și pe care pe această cale îi salut și îi anunț că nu îi judec deloc, și care ne salvează pe noi, ceilalți – needucații, mereu înjurații, grăbiții către nicăieri, haoticii, destrăbălații și haimanalele alergânde din trafic – care, poate, chiar avem o treabă de cele mai multe ori și mai presus de toate, nevoia de a circula la o viteză mai mare, nu că nu ne-ar plăcea să ne plimbăm agale pe stradă, în plin trafic, în timp ce toată lumea se grăbește la job sau la treburi.

Dacă te oprești în fața bisericii să îți faci semnul crucii, roagă-te te rog și pentru noi, ceilalți păcătoși mai grăbiți din trafic care dăm dovadă de needucație prin simplul fapt că facem 3.5 pași în timp ce tu te gândești să faci doar unul, dar te-aș ruga, la fel, să te tragi mai într-o parte, nu înainte de a semnaliza în ce direcție o faci sau, cel mai important, că te oprești: data trecută când am intrat în tine și erai pe la mijloc de rugăciune, ai avut noroc că nu ți-a zburat telefonul din mână mai departe de cinci metri.

Iar dacă, draga mea, ești doamnă sau domnișoară, o să te rog să nu te oprești în mijlocul drumului să te uiți în oglindă ori să te machiezi, pentru că, pot să jur, nu ești și nici nu vei deveni mai frumoasă decât azi dimineață, când ai ieșit din casă (și când, mai mult ca sigur, ai petrecut vreme sănătoasă la oglindă). Vă respect și vă iubesc pe toate și să-mi iertați vulgaritatea, dar o să vă rog ca atunci când mergeți, să nu zburați!, fluturând din mâini, pentru că prin zona pe unde se balansează ele, în raport cu graba și dorința de a vă evita și a mă feri de voi, de cele mai multe ori ajunge zona mea masculină, un pic mai sensibilă de altfel, o zonă în care în urma impactului nu mă simt neapărat confortabil (și credeți-mă pe cuvânt, chiar doare).

Mai stă în picioare un stereotip care afirmă cu nerușinare că noi, cei din Ardeal, avem timp pentru toate și nu ne grăbim deloc. O să vă rog să participați și voi la dărâmarea lui prin a înceta să-l mai credeți. Oamenii din Cluj au o groază de treburi de făcut, puțin timp la dispoziție, prin urmare se grăbesc și ei, așa că nu îi încurcați ajutându-i prin traversarea de pe banda din dreapta și făcându-vă un serviciu major în primul rând vouă ori, calea mai simplă, aruncați o privire peste umăr să vedeți că nu sunteți singuri pe lumea asta!