despre pasul doi

Secretul fericirii și împăcării cu sine nu e mare secret de fapt. Totul constă în a te înconjura de oameni frumoși la suflet și oameni care gândesc pozitiv. Oameni care nu trăiesc pentru a mânca și pentru a aduna comori pe pământ, ci care luptă pentru fericirea lor și a celor din jur. Oameni care nu lasă să treacă o zi din viața lor fără a face ceva și care prin curajul lor de a înfrunta greutățile, îi inspiră și pe cei din jur.

Nu ai cum să reușești lângă oameni negativi, plângăcioși, leneși în dorința de a deveni fericiți. Lucrurile nu vin din pod sau din cer. Trebuie să lupți pentru ele. Nu ai cum să fii fericit lângă oameni materialiști și invidioși. Singurul lucru pe care vor avea grijă să îl facă va fi să te tragă în jos, pentru că în realitate, nimeni nu se bucură pentru fericirea ta (exceptând oamenii fericiți). Cei nefericiți se vor priva de lupta pentru binele lor și se vor concentra pe a fi o piatră de moară pentru cei care au reușit. Un strop de curaj face diferența. Și al doilea pas.

Nu voi înceta niciodată să mulțumesc oamenilor din viața mea care mă inspiră! Vreau să știți că sunteți foarte importanți pentru mine, chiar dacă de cele mai multe ori omit cu sau fără știință să vă spun asta!

Advertisements

gândul nopții albe

Oamenii aleargă o viață ca să realizeze lucruri ieftine și mărunte. Fără să conștientizeze că în majoritatea din cazuri că nu e nevoie de aproape nimic (excepție gramul de dorință) ca să realizezi lucruri simple și frumoase și că anume acestea, prin simplitatea lor, vor dăinui în timp.

Contează gesturile, gândurile și acțiunile scăldate de intenții sănătoase și bine gândite. E mult mai sigur și mai frumos un cort instalat în vie decât un castel ridicat pe nisip. Mi se par niște nimicuri aurul și averile de pe pământ în fața plânsetului, apoi zâmbetului copilului pe care îl ții în brațe, în fața primului său pas și primului său cuvânt. Nu-ți ajung comorile din lumea asta să cumperi un sărut furat în toiul unei ploi primăvăratice în mijlocul pieței, precum și plimbarea în acord cu adierea de vânt de după ploaie.

Mi se par de o nulă frumusețe picturile lumii alături de un sărut pictat pe spatele gol al iubitei adormite și zâmbetul Giocondei inferior zâmbetului fericit al iubitei trezite cu un sărut.

Nu găsesc nimic mai dureros de dulce decât să-ți prinzi inima între șoaptele unei femei. Și să te rătăcești în privirile ochilor ei frumoși.

Vă pup și vă doresc gânduri de bine tuturor!

despre întrebări

Am fost și eu la rândul meu cuprins de marea dilemă existențială ce voi face în viață?! Nu m-a ferit Dumnezeu de rude, prieteni și vecini cârcotași care și-au făcut griji despre când îmi voi găsi un job (job = un lucru unde cu riscul să fii sclav și să uiți de tine, de lume și de cei dragi vei face BANI. BANI = o sumă din care poți să nu cheltui nimic pe mâncare, băutură, călătorii și care va merge către apartament, mașină, draperii, haine scumpe).

Am spus-o și o mai spun de fiecare dată când am ocazia: am fost învățat că ai două opțiuni în viață – să faci ce îți place ori să îți placă ce faci. Oamenii cei mai fericiți se află în prima din situații. Adevărații învingători de altfel, pentru că, până la urmă, au ales calea cea mai grea (vă reamintesc de rude, prieteni și vecinii cârcotași împotriva cărora nu e deloc ușor să mergi, chiar dacă nu îți pasă deloc ce afirmă gura lumii).

Singurii care m-au calmat și mi-au fost piatră de temelie în acest răstimp mi-au fost părinții, care au avut grijă să mă calmeze de fiecare dată când viforul de replici și griji venite de la cei din jur mă destabilizau. Nu afirm că voi fi milionar într-o zi, pentru că ăsta e scopul meu, dar sunt convins că voi fi fericit. Și ca să nu sune a promisiune și vis, declar în mod oficial că modul de viață pe care îl duc acum prin activitățile și oboseala de care sunt cuprins, mă fac un om fericit. Dar asta nu mă oprește aici, pentru că fericirea ți-o construiești zi de zi, dar cel mai important – zi de zi trebuie să ți-o aperi în fața celor care vor încerca să o distrugă, invidioși că nu au ajuns și ei la acest nivel.

Revenind la gândurile de mai devreme, încerc să mă concentrez să nu promit chestii dacă nu sunt convins că le voi putea realiza. Încerc să fac multe chestii și să-mi ocup timpul cu activități, să ajut oamenii să devină și ei fericiți. Și nu e nevoie de prea mult efort să faci asta, importante sunt primele trei secunde de fericire, pe urmă omul va lupta singur, primele 3 secunde care sunt ca o linguriță de magiun furată pe ascuns din borcanul mamei pregătit pentru copturi și care nu realizezi când se termină.

Anumite momente m-au învățat că nu pot trăi doar cu un singur lucru. Îmi ocup calendarul de activități cu mai multe acțiuni, dau sută la sută în fiecare din ele, dar nu îmi pot lega viața de o singură chestie, pentru că mereu vor exista riscuri pe care nu le putem controla. Dar asta presupune și multe pierderi. Și în momentele acestea când apar pierderile, suferă oameni. Și față de acești oameni mă declar vinovat și cu sinceritate îmi cer scuze, spunându-le că îmi pare rău.

Repet: fiți fericiți! Luptați pentru asta! Apărați fericirea și gândiți pozitiv! Nu lăsați pe nimeni să vă influențeze negativ!

astăzi ai uitat de mine.

Nu m-ai sunat de trei zile. Deși până acum ai făcut-o regulat, fără să ratezi un moment de a mă băga în seamă. Nu mi-a lipsit apelul tău, dar a fost ciudat să petrec ziua fără să-ți aud vocea la celălalt capăt al firului.

Chiar dacă mă suni să-mi faci capul pătrat, să mă înjuri și să mă numești în toate felurile, să mă faci neserios și să mă acuzi că vreau să-ți distrug viața și că îmi bat joc de tine, mi-a fost dor de apelurile tale pentru că mereu se termină cu tine spunându-mi că ai nevoie de mine și că mă vrei lângă tine cât mai curând. Că îți lipsesc și că vrei să mă vezi și să ne întâlnim din nou, privindu-ne față în față ca în prima zi. Îmi place cum vrei să mă cumperi spunând că avem nevoie unul de altul, deși după vocea ta disperată pare că tu ai mai multă nevoie de mine decât eu de tine.

Nu vreau să mă încurajezi și să îmi promiți că va fi bine. Luna viitoare, anul viitor, anii viitori vor fi toți la fel. Sunt prea marcat de tine ca să pot să zbor liber și să-mi văd de viața mea. Sunt prea legat de tine și prea dependent și ești atât de puternică încât ești capabilă să îmi interzici să plec. O dată mi-am dat jurământul să ne vedem o viață întreagă și cu toate că mă doare să-ți spun asta, dar te rog să nu mai fii naivă crezând că țin la tine cu adevărat.

Pentru mine nu ești decât o simplă angajată în sistemul bancar care are grijă să îmi strice zilele sunându-mă să mă anunțe că iar am uitat să-mi plătesc rata la bancă…

vindem dragoste de sărbători

Clujul meu drag s-a îmbrăcat un pic cam straniu în ultimele zile, trecând de la o ploaie rece, amestecată cu fulgi rătăciți, la străzi uscate mângaiate de vânturi sălbatice care răzbat până în măduva oaselor. Astăzi, dintr-un oraș pustiu, bântuit de sesiune și studenți stresați și agitați care au ascuns gălăgia și vâlva urbei în spatele cărților roase de mucegai, s-a transformat într-un oraș viu, peste noapte, cu forțe de Făt-Frumos. Pe stradă văd doar tineri mulțumiți, buze de fete zâmbind cu trandafiri în brațe, care țin de mână băieți ce pășesc agale, mândri de gestul pe care l-au făcut. Totul se înscrie perfect într-un tablou davincian care emană pozitivism și siguranță că trăim într-o lume atât de frumoasă, deși la un moment dat dă peste margini toată falsitatea asta care se ascunde în zâmbete forțate, în flori care nu înseamnă nimic, în strângeri puternice de mână care alungă căldura, în ochi rătăciți în zare după setea de fericire care îi macină de atâta timp.

Toată zarva asta cu așa-numita zi a îndrăgostiților mă face să alerg nehotărât între două extreme: de la oamenii care iubesc necondiționat, în fiecare zi, pentru care fericirea o ia de la capăt cu aceeași energie în fiecare dimineață, transformând cele mai puternice necazuri într-o adevărată sărbătoare numai datorită omului drag din preajmă capabil să absoarbă emoțiile de toate culorile, oameni pentru care iubirea e un dar, nu o povară, la oamenii pentru care această zi, alături de ziua lui/ei și cea de 8 martie înseamnă un moment dificil în care imaginația e pusă la grea încercare în vederea plăsmuirii unui gest care se va vrea a fi cu greu uitat, oameni pentru care această zi e un colac de salvare în relațiile în care sunt implicați.

Am spus-o și o mai repet: dragostea nu are nevoie de zi de sărbătoare! Ziua Dragostei este în fiecare zi, atunci când o oferi și când o primești, atunci când nu ai nevoie de inspirație pentru gesturi sau surprize, iar 14 februarie nu e decât ziua în care ard cele mai multe lumânări și în care se emană cea mai puțină căldură, ziua în care se cumpără cele mai scumpe cadouri care valorează cel mai puțin, ziua în care se bea cel mai mult vin, dar în care nimeni nu se îmbată de la fericire, ziua în care tot mai mulți fac sex și tot mai puțini fac dragoste, ziua în care se oferă cele mai strânse îmbrățișări și se primesc cele mai slabe afecțiuni, ziua în care se vând cele mai multe flori care se ofilesc cel mai repede.

Dragostea nu constă în inima de pluș cumpărată de la colțul străzii ori în trandafirul înghețat oferite de Valentine’s Day ori Dragobete, ea nu e monedă de schimb pentru gesturi întâmplătoare ori forțate ori materiale fără de rost. Dragostea adevărată se oferă în rate fără a aștepta să primești ceva în schimb, dar care, bazată pe sinceritate și devotament, va trezi respect și încredere mișcând soarele și celelalte stele.

pregătit pentru ploaie

În rucsac nu aveam decât câteva boarfe. Știam că îmi va fi frig deasupra oceanului, așa că m-am pregătit cum se cuvine. Rătăceam printre magazinele cu produse atrăgătoare, cu ochii încâlciți de somn căutând panouri de informare pentru zborurile care urmau să fie efectuate. Oboseala lăsase urme adânci și totul nu părea decât un vis. În general, ori de câte ori ajungi în Amsterdam, ai tendința de a căuta câmpurile țesute de lalele. Ai senzația nevinovată că vei fi furat de frumusețea lor și aștepți să urce culorile pe tine, dar nu dai decât de fețe necunoscute pe care s-ar putea să nu le mai întâlnești niciodată.

Ca să ajung la poarta de unde luam avionul, trebuia să traversez o secție unde ne verificau pașapoartele. După ce am stat 34 de minute la coadă, mi-am dat seama că mi s-a spus ceva mai devreme că nu stau bine unde stau. Dar în aeroport sau în gară nu te plictisești niciodată dacă stai la coadă. Nu dai greș cu nimic numai dacă nu scapi zborul, iar eu, cum mai aveam 4 ore, îmi permiteam să savurez socializând cu lume necunoscută, împrăștiind zâmbete calde. Îmi place să vorbesc cu oamenii în aeroport. Mi se par foarte sinceri și cu oricine nu ai vorbi, riști să dai de povești de viață foarte interesante.

Cetățean UE fiind, am trecut foarte repede, salutându-mă din mers cu oficialul olandez, care de altfel, a făcut-o foarte rece. Mă durea cumplit spatele, căutam wireless să-mi țin oamenii dragi la curent cu tot ce se întâmplă și mi se părea infernal de lung drumul către un loc cât mai primitor. Printre străini e foarte greu să găsești așa ceva. Am intrat într-un magazin Sephora să-mi călesc nările un pic, am trecut pe lângă un Apple Store și un Starbucks, iar la final m-am oprit lângă un McDonalds. Sunt dur, dar recunosc că-mi place să-i văd pe oamenii ăia cum lucrează și le zâmbesc mereu. Îmi vine să-i îmbrățișez și să-i susțin în tot ceea ce fac și să le mulțumesc (îndemnându-i să plece) – lucruri de care eu am avut atâta nevoie acum doi ani și pe care nimeni nu mi l-a dat. Un zâmbet, un thank you dezamăgitor pentru ei că nu am cumpărat nimic și când să mă întorc să plec, m-am lovit de chinezul care a adormit cu capul pe umărul meu când am plecat din Budapesta. Sau poate nu era el, cine știe, mică e lumea.

Am găsit oarecum un spațiu cu prize și scaune. M-am gândit că e un spațiu destinat musulmanilor, pentru că erau numai arăboaice îmbrobodite peste tot și s-au uitat ciudat când am apărut eu, deși nu știu ce mai poate fi ciudat într-un aeroport. Am vrut să mă întind pe scaun, dar erau foarte tari (mi-am adus aminte cu drag de scaunele din trenurile CFR, care-s o binecuvântare), așa că m-am decis să mă întind pe jos. După 5 minute m-a trezit o tanti care nu prea știa engleză și care m-a rugat în franceză să-i setez wireless-ul la ipad. Și să o loghez pe yahoo messenger. Își dorea să vorbească cu rudele din Maroc.

Nu am reușit să dorm prea mult pentru că imediat a venit ceva gen de observator pe spațiul respectiv care încerca să-mi explice în limba femeilor de acolo că nu am voie să stau (bine, m-am prins din prima că nu am voie, dar oboseala acumulată după 25 de ore de nesomn mă forța să o fac pe prostul). Era un spațiu destinat persoanelor obeze. În timp ce asta mi se tot explica, tanti cu ipad-ul a fost luată de către un angajat al aeroportului cu un car electric. Mi-aș fi dorit și eu să fi beneficiat de așa tratament, dar nu eram suficient de fat.

Am plecat dezamăgit cu ochii căzuți în gură. Mi-e greu să descriu în cuvinte cum îmi mai mișcam pașii, iar dacă doriți să mă înțelegeți, nu dormiți 25 de ore, după care veniți să citiți aceste rânduri. M-am furișat în business lounge. M-am mirat cum am reușit, iar când am dat de atmosfera de acolo am zis că plec doar dacă mă bat! Muzică clasică, liniște, oameni dormind, wireless, canapele de piele. Un vis! Dar nu am stat mult nici acolo, mă durea spatele de la canapele. Nu înțeleg luxul care îți creează discomfort…

M-am oprit sub un perete. Mi-am pus rucsacul sub cap și am închis ochii. Nu știu dacă din cauza oboselii, dar a fost prima dată când m-am simțit cu adevărat bine. Răceala podelii îmi intra în coaste. Lumea alerga gălăgioasă de ici dincolo. Mirosea a cafea și prăjituri. Mi s-a făcut dor de mama și am început să plâng prin somn. Îmi era dor de plăcintele ei și eram trist că 4 luni trebuia să uit de ele. Mă simțeam oarecum împlinit. Nu în fiecare zi dormi sub un perete într-un aeroport. De fapt, mă simt împlinit de fiecare dată când visele devin realitate.

Alarma m-a zguduit cumplit. Îmi urăsc ceasul când mă trezește în momente în care încă mi-e sete de somn. Mi-am luat lucrurile și m-am apropiat de geam. Îmi căutam zmeul de fier care avea să mă ducă peste ocean. M-am îmbarcat, m-am așezat fericit ca un copil care și-a găsit locul în sala de teatru și am respirat profund.

În Amsterdam începuse să plouă.