Invazia din Balcani. 10 gânduri din Ziua 1

1. Dintre orașele mari ale țării, Timișoara continuă să aibă cea mai comunistă gară. Așa am văzut-o acum trei ani, așa a rămas la fel și în prezent.

2. Curse de autobus din Timișoara către Belgrad sunt dificil de găsit, iar în cazul în care mergeți vă recomand să alegeți GEA Tours: punctuali, prețuri bune, transport sigur și calitativ, comunicare eficientă.

3. Faptul că am interacționat cu limba rusă m-a ajutat și continuă să mă ajute foarte mult de-a lungul călătoriei: în proporție de 5-15-25% (uneori) înțeleg ce se vorbește în jurul meu sau mă prind unde vor să ducă vorba. În Serbia se vorbește engleză și nu e o problemă cu orientarea în spațiu, în Bosnia mai mult germană. Limbajul non-verbal mă salvează în foarte multe situații.

4. Belgradul e un oraș frumos care își câștigă pe merit calificativele înalte, deși la început mi-a amintit puțin de București prin blocurile comuniste de la intrarea din oraș. Belgradul e un oraș tânăr, mustește de studenți, în special în zona centrală unde au o aortă dedicată domeniului universitar. Belgradul e un oraș cu amestec de Timișoara, Cluj-Napoca, Sibiu, București și Chișinău. Istoria și contemporaneitatea sunt la ele acasă. Străzi întortocheate, marcaje rutiere complexe, taverne la fiecare pas, zonarea sistemului de parking: ingredientele care fac din haosul din Beograd un haos organizat și plăcut! 🙂

5. Taximetriștii din gara din Belgrad sunt frați cu majoritatea taximetriștilor din București. În Belgrad se mai circulă cu maxi-taxi (microbuse, rutiere), tramvaie, autobuse și troleibuse – toate formând un sistem haotic de transport public foarte organizat.

6. Oamenii sunt frumoși. Sângele balcanic mai clocotește uneori la bărbați, dar își revin rapid. Doamne și domnișoare drăguțe pe stradă, care zâmbesc mereu. Există cerșetori și țigani ca în România, precum și aceeași țigani care vând telefoane și parfumuri și alte mărunțișuri. E un fenomen care merită studiat și care nu de la noi vine, deși capii răutăților suntem noi. Pe scurt: peste tot la fel.

7. Prin oraș înfloresc panouri de informare turistică. E și normal pentru un oraș în care ai ce să vizitezi. Centrele de informare turistică își fac independent 🙂 programul, neglijând ce scrie pe panouri. Dar asta nu contează din moment ce beneficiezi de ajutor până la urmă. 🙂 Nu uitați: zâmbiți și fiți drăguți și pozitivi cu oamenii și ei vor fi la fel cu voi! 🙂 Am reușit să vizitez în 6 ore libere avute la dispoziție zona centrală și Centrul Vechi cu Cetatea în special, unde nu am reușit să intru la Muzeul Militar, dar m-am îmbatat cu panorama care se deschide de sus asupra întregii urbe: sectorul vechi împreuna cu aripa tânără, sudate peste Dunăre de o multitudine de poduri vii, o Dunăre care iși urmează liniștită cursul, chiar și după confluența cu Sava, un afluent băștinaș. Un oraș foarte user-friendly pentru turiști.

8. Gările sunt curate, organizate până la un punct în care mi-am adus aminte de sistemul din New-York: în autobus nu ajung vânzători ambulanți, cerșetori, rude, aceștia nu au acces mai departe de holul gării. Conexiunea dintre gară și peronul unde staționează autobusul se face printr-un sistem de turnicheți (intrare pe bază de jeton sau cartelă, pe care le primesc doar deținătorii de bilete), sistem care l-am întâlnit și în Bosnia.

9. Seara de ieri s-a terminat într-o cafenea, unde am urmărit online meciul Stelei cu Chelsea alături de 3 albanezi, toți trecuți prin munci negre prin Elveția, Belgia și Franța. Unul dintre ei a fost căsătorit cu o româncă cu care are un băiat de 12 ani, Tudor. Mi-au spus că le place muzica românească: Inna și Accent. Au auzit că Hagi a jucat la Steaua și s-au bucurat împreună cu mine la victorie. Am comunicat într-o limbă struțo-cămilească: fraceză, engleză, rusă, germană, albaneză, gesturi. Iu pei oan aur, bat iu chen stei mor. Ză politic of aur compani iz to pei minimum oan aur mi-a spus barmanul de la cafenea. Am stat 3 ore cu 1 euro (109.5 dinari). Localnicii spun că zona e bună pentru turiști, nu și pentru localnici. Prețurile la fel ca în România (cele la petrol mai mici chiar). Nu știu de apartamente și mașini. Apropo de meci, l-am putut urmări integral datorită unuia dintre albanezi care mi-a deschis ochii în legătură cu fusul orar: -1 oră față de România. A râs încontinuu de mine: eu credeam că ceasul și telefonul meu arată corect și doar ceasurile din gară și ale oamenilor îs cu o oră în urmă.

10. Ambasada României trimite mesaje de fiecare dată când traversezi granița unui alt stat. Apropo, vămi foarte modeste prin partea asta de lume. Engleza vameșilor foarte slabă. Mi-au verificat bagajele destul de bine. Singurul om din Rumunije din autocar, mi se pare normal să bată la ochi :). Am și eu față de om mai dubios poate.

Ținem legătura! 🙂

pregătit pentru ploaie

În rucsac nu aveam decât câteva boarfe. Știam că îmi va fi frig deasupra oceanului, așa că m-am pregătit cum se cuvine. Rătăceam printre magazinele cu produse atrăgătoare, cu ochii încâlciți de somn căutând panouri de informare pentru zborurile care urmau să fie efectuate. Oboseala lăsase urme adânci și totul nu părea decât un vis. În general, ori de câte ori ajungi în Amsterdam, ai tendința de a căuta câmpurile țesute de lalele. Ai senzația nevinovată că vei fi furat de frumusețea lor și aștepți să urce culorile pe tine, dar nu dai decât de fețe necunoscute pe care s-ar putea să nu le mai întâlnești niciodată.

Ca să ajung la poarta de unde luam avionul, trebuia să traversez o secție unde ne verificau pașapoartele. După ce am stat 34 de minute la coadă, mi-am dat seama că mi s-a spus ceva mai devreme că nu stau bine unde stau. Dar în aeroport sau în gară nu te plictisești niciodată dacă stai la coadă. Nu dai greș cu nimic numai dacă nu scapi zborul, iar eu, cum mai aveam 4 ore, îmi permiteam să savurez socializând cu lume necunoscută, împrăștiind zâmbete calde. Îmi place să vorbesc cu oamenii în aeroport. Mi se par foarte sinceri și cu oricine nu ai vorbi, riști să dai de povești de viață foarte interesante.

Cetățean UE fiind, am trecut foarte repede, salutându-mă din mers cu oficialul olandez, care de altfel, a făcut-o foarte rece. Mă durea cumplit spatele, căutam wireless să-mi țin oamenii dragi la curent cu tot ce se întâmplă și mi se părea infernal de lung drumul către un loc cât mai primitor. Printre străini e foarte greu să găsești așa ceva. Am intrat într-un magazin Sephora să-mi călesc nările un pic, am trecut pe lângă un Apple Store și un Starbucks, iar la final m-am oprit lângă un McDonalds. Sunt dur, dar recunosc că-mi place să-i văd pe oamenii ăia cum lucrează și le zâmbesc mereu. Îmi vine să-i îmbrățișez și să-i susțin în tot ceea ce fac și să le mulțumesc (îndemnându-i să plece) – lucruri de care eu am avut atâta nevoie acum doi ani și pe care nimeni nu mi l-a dat. Un zâmbet, un thank you dezamăgitor pentru ei că nu am cumpărat nimic și când să mă întorc să plec, m-am lovit de chinezul care a adormit cu capul pe umărul meu când am plecat din Budapesta. Sau poate nu era el, cine știe, mică e lumea.

Am găsit oarecum un spațiu cu prize și scaune. M-am gândit că e un spațiu destinat musulmanilor, pentru că erau numai arăboaice îmbrobodite peste tot și s-au uitat ciudat când am apărut eu, deși nu știu ce mai poate fi ciudat într-un aeroport. Am vrut să mă întind pe scaun, dar erau foarte tari (mi-am adus aminte cu drag de scaunele din trenurile CFR, care-s o binecuvântare), așa că m-am decis să mă întind pe jos. După 5 minute m-a trezit o tanti care nu prea știa engleză și care m-a rugat în franceză să-i setez wireless-ul la ipad. Și să o loghez pe yahoo messenger. Își dorea să vorbească cu rudele din Maroc.

Nu am reușit să dorm prea mult pentru că imediat a venit ceva gen de observator pe spațiul respectiv care încerca să-mi explice în limba femeilor de acolo că nu am voie să stau (bine, m-am prins din prima că nu am voie, dar oboseala acumulată după 25 de ore de nesomn mă forța să o fac pe prostul). Era un spațiu destinat persoanelor obeze. În timp ce asta mi se tot explica, tanti cu ipad-ul a fost luată de către un angajat al aeroportului cu un car electric. Mi-aș fi dorit și eu să fi beneficiat de așa tratament, dar nu eram suficient de fat.

Am plecat dezamăgit cu ochii căzuți în gură. Mi-e greu să descriu în cuvinte cum îmi mai mișcam pașii, iar dacă doriți să mă înțelegeți, nu dormiți 25 de ore, după care veniți să citiți aceste rânduri. M-am furișat în business lounge. M-am mirat cum am reușit, iar când am dat de atmosfera de acolo am zis că plec doar dacă mă bat! Muzică clasică, liniște, oameni dormind, wireless, canapele de piele. Un vis! Dar nu am stat mult nici acolo, mă durea spatele de la canapele. Nu înțeleg luxul care îți creează discomfort…

M-am oprit sub un perete. Mi-am pus rucsacul sub cap și am închis ochii. Nu știu dacă din cauza oboselii, dar a fost prima dată când m-am simțit cu adevărat bine. Răceala podelii îmi intra în coaste. Lumea alerga gălăgioasă de ici dincolo. Mirosea a cafea și prăjituri. Mi s-a făcut dor de mama și am început să plâng prin somn. Îmi era dor de plăcintele ei și eram trist că 4 luni trebuia să uit de ele. Mă simțeam oarecum împlinit. Nu în fiecare zi dormi sub un perete într-un aeroport. De fapt, mă simt împlinit de fiecare dată când visele devin realitate.

Alarma m-a zguduit cumplit. Îmi urăsc ceasul când mă trezește în momente în care încă mi-e sete de somn. Mi-am luat lucrurile și m-am apropiat de geam. Îmi căutam zmeul de fier care avea să mă ducă peste ocean. M-am îmbarcat, m-am așezat fericit ca un copil care și-a găsit locul în sala de teatru și am respirat profund.

În Amsterdam începuse să plouă.