despre alimentație

Cea mai mare victorie a ultimelor câteva zile bune este reluarea respectării micului dejun. Este și cea mai mare lecție practică pe care am tot auzit-o din copilărie încă (cea mai importantă masă din zi), dar pe care o aplic cu seriozitate abia acum. Și care și-a intrat în deplinătatea drepturilor și își primește binemeritatul respect abia în al cincilea an de studenție.

Am fost un copil destul de năzbâtios la capitolul mâncare, iar mama îmi spunea că dacă nu termin micul-dejun, nu mă lasă să merg la școală. Fiind la vârsta în care iubeam cealaltă față a școlii, cedam într-un sfârșit, iar cu 8 minute înainte să înceapă prima lecție, terminam deja. Nu înseamnă că mă alintam la mâncare, dar în timp am realizat că nu am pus preț pe lucrurile potrivite, atât de aproape de mine și atât de firești și de care acum îmi este dor.

Următorul pas este alimentația regulată la ore fixe. Va fi o luptă rea cu niște obișnuințe formate cu o sârguință aprigă în ultimii 4 ani, dar sunt gata să fac față provocării.

V-aș recomanda să tratați alimentația cu respect dacă vă doriți o sănătate de fier. Știu că un mod de alimentare sănătos presupune anumite sacrificii, dar privit pe termen lung e numai în avantajul nostru.

*din ciclul: “O minte sănătoasă într-un corp sănătos”.

*după alimentație voi ajunge și la odihnă. Deocamdată experimentez în dorința de a-mi descoperi stilul potrivit. 🙂

despre studenți

Acum câteva zile bune un grup solid de studenți au ocupat o sală din universitatea Babeș-Bolyai. Lumea a fost alertată de tot felul de zvonuri: începând de la faptul că aceștia vor să-și ia universitatea (cărându-o cărămidă cu cărămidă prin buzunare?!), continuând cu scoaterea din funcție a rectorului/prim-ministrului/ministrului educației și terminând cu ideea că ei stau acolo deoarece mai sunt și plătiți. Anarhiști. Protestatari cumpărați, de serviciu.

Studenții de la facultatea a cărei sală a fost ocupată s-au adunat într-un număr de 250 și au semnat o petiție să fie scoși de acolo tinerii cu jandarmii, furcile și topoarele dacă se poate, pentru că nu e corect să întrerupi un curs plictisitor al unei profesoare răcite peste măsură.

Lumea e încă nedumerită de ce tinerii se află acolo. Sunt pregătiți să înghită fiecare zvon pe care îl aud de prin părți, inclusiv de la anumite publicații din presă (nu îi voi certa pentru indiferența și neprofesionalismul cu care au tratat subiectul), dar încep să se dea cu fundul la gard ori să vorbească cu frică când e vorba să se prezinte în sala dezbaterilor și să-și spună punctul de vedere. Inclusiv dezacordul cu ocuparea.

Celor mai mulți voinici le tremură mâinile deasupra tastelor când primesc invitația la discuție. Cei mai mulți dintre cei care nu înțeleg de ce oamenii stau acolo nu vor să facă asta. E mai scurtă calea către o scuză decât înțelegerea. Ceilalți rămân în aer când aud de ideea că oamenii sunt acolo să discute. Să dezbată teme actuale privind problemele studențești. Adică, cum vine asta, să discuți? Dacă vrei să discuți, mergi în baruri pline de fum, în stradă, la teatru, în parc, dar nu în universitate. Am senzația că oamenii au uitat conceptul de spațiu liber de dezbatere. Și care e poziția și rolul universității în acest spațiu.

Astăzi studenții care stau de mai mult de o săptămână în universitate au organizat o conferință de presă în care au expus revendicările la care s-a ajuns până în momentul de față în urma dezbaterilor. Oamenii cer 2 linii gratuite pentru transportul în comun (așa cum era acum câțiva ani și cum alte universități clujene au). Oamenii cer cămine mixte cu eliminarea accesului restricționat după orele 23:00. Oamenii cer taxe egale la cazare pentru aceleași nivele de studiu, precum și reduceri identice la călătoriile pe tren. Oamenii cer o bursă mai mare, pentru că cea din prezent nu a crescut de ani buni și nu cred că e cazul să intrăm în detalii cât de mult satisface nevoile primare ale unui student. Oamenii își cer legalul de 6% din PIB pentru educație + 1% din PIB pentru cercetare. Pe scurt, oamenii cer lucruri simple de tot. Lucruri cu care s-au confruntat majoritatea din studenți. Studenți care, cu sarea și cuțitul în rană nu intervin și nu își spun părerea. Și care se ascund deoparte cu frică sau cu lipsă de curaj, deși sunt așteptați cu brațele și ușile deschise la dezbateri.

Dar oamenii nu doar cer, oamenii mai și dau. Și pe lângă seriozitatea cu care își tratează problemele și implicarea activă, oamenii oferă responsabilitate. Pe lângă drepturile care li se cuvin pe deplin, oamenii își asumă reponsabilitatea să-și respecte pe deplin obligațiile care reies din respectivele revendicări.

Consider că atunci când vine vorba să îți rezolvi problemele nu este loc de acuzații de jocuri din umbră. De ce se împroașcă cu noroi într-un clasic exercițiu democratic?! De ce oamenii vociferează în public, iar atunci când vine vorba să ia cuvântul în plen, le e frică să treacă pragul? E Universitatea o fortăreață care blochează libera gândire, libera exprimare și democrația gândurilor?

despre limbă

Una din dilemele mele existențiale din ultimii 8-9 ani este să încerc să-i înțeleg pe cei care nu vorbesc limba română deși trăiesc printre vorbitori de română. Să-i înțeleg pe cetățenii români care nu vorbesc limba română (sau mă rog, moldoveni, cu toate că acoperirea legală pe care o impută de multe ori este că ei vorbesc limba de stat – una izbitor de asemănătoare cu româna – dar nici pe aia nu o vorbesc ca lumea, pentru că mereu găsesc liniște în leagănul altor limbi).

Am trecut peste fixul meu de a nu ezita să-i ard pe cei care nu le au cu gramatica și corectitudinea limbii scrise. Îi poți înțelege și ierta până la un punct, unul în care înțelegi că de fapt, ei transpun pe hârtie ceea ce gândesc. Și nu poți dom’le să-i forțezi să scrie corect, pentru că e a naibii de grea limba asta și e nevoie de ceva mai mult de a te naște într-o țară în care limba română e oficială (sau cel puțin de stat) și să o înveți 12 ani prin instituțiile preuniversitare.

În ultima perioadă am cunoscut o mulțime de tineri din străinătate care au venit în România și cu un gram de voință au învățat și vorbesc o română curată și dulce la ascultat. Tata în Sankt-Petersburg i-a învățat pe niște cetățeni ruși și uzbeci să înțeleagă româna și să o mai și comunice uneori, chiar dacă stâlcit și prin semne. Și nu e posibil pentru cei de pe loc? Să fie oare chiar atât de grea limba ori totul se rezumă la dorință și un pic de efort?

Și ultimul of sau ultima durere… hai că pot să-i iert cam pe toți, dar voi, cei care sărbătoriți Limba Română pe 31 August, pe 1 Decembrie, pe 27 august, cu voi ce se poate face? Dacă nici măcar voi nu-i acordați minimul de respect, atunci cine să o mai facă? Ori rămânem doar cu un motiv în plus pentru o zi liberă la nivel național?!

despre pasul doi

Secretul fericirii și împăcării cu sine nu e mare secret de fapt. Totul constă în a te înconjura de oameni frumoși la suflet și oameni care gândesc pozitiv. Oameni care nu trăiesc pentru a mânca și pentru a aduna comori pe pământ, ci care luptă pentru fericirea lor și a celor din jur. Oameni care nu lasă să treacă o zi din viața lor fără a face ceva și care prin curajul lor de a înfrunta greutățile, îi inspiră și pe cei din jur.

Nu ai cum să reușești lângă oameni negativi, plângăcioși, leneși în dorința de a deveni fericiți. Lucrurile nu vin din pod sau din cer. Trebuie să lupți pentru ele. Nu ai cum să fii fericit lângă oameni materialiști și invidioși. Singurul lucru pe care vor avea grijă să îl facă va fi să te tragă în jos, pentru că în realitate, nimeni nu se bucură pentru fericirea ta (exceptând oamenii fericiți). Cei nefericiți se vor priva de lupta pentru binele lor și se vor concentra pe a fi o piatră de moară pentru cei care au reușit. Un strop de curaj face diferența. Și al doilea pas.

Nu voi înceta niciodată să mulțumesc oamenilor din viața mea care mă inspiră! Vreau să știți că sunteți foarte importanți pentru mine, chiar dacă de cele mai multe ori omit cu sau fără știință să vă spun asta!

gândul nopții albe

Oamenii aleargă o viață ca să realizeze lucruri ieftine și mărunte. Fără să conștientizeze că în majoritatea din cazuri că nu e nevoie de aproape nimic (excepție gramul de dorință) ca să realizezi lucruri simple și frumoase și că anume acestea, prin simplitatea lor, vor dăinui în timp.

Contează gesturile, gândurile și acțiunile scăldate de intenții sănătoase și bine gândite. E mult mai sigur și mai frumos un cort instalat în vie decât un castel ridicat pe nisip. Mi se par niște nimicuri aurul și averile de pe pământ în fața plânsetului, apoi zâmbetului copilului pe care îl ții în brațe, în fața primului său pas și primului său cuvânt. Nu-ți ajung comorile din lumea asta să cumperi un sărut furat în toiul unei ploi primăvăratice în mijlocul pieței, precum și plimbarea în acord cu adierea de vânt de după ploaie.

Mi se par de o nulă frumusețe picturile lumii alături de un sărut pictat pe spatele gol al iubitei adormite și zâmbetul Giocondei inferior zâmbetului fericit al iubitei trezite cu un sărut.

Nu găsesc nimic mai dureros de dulce decât să-ți prinzi inima între șoaptele unei femei. Și să te rătăcești în privirile ochilor ei frumoși.

Vă pup și vă doresc gânduri de bine tuturor!

despre Titanic

Fulgii cădeau lent peste trecătorii grăbiți. Stropi răcăciți se loveau de geamul autobusului de la RATUC plin de lume. Astăzi mai plin decât ieri. Astăzi mai gol decât mâine. Pentru că astăzi RATUC a scos în trafic noile autobuse promoționale marca “cutie-de-chibrituri”. Având în vedere interesul sporit al cetățenilor pentru acestea, conducerea instituției a decis să scoată din trafic câteva unități de transport normale, iar după masă să includă altele marca “sacul-de-cartofi”.

– Mă Gyula, să știi că mie îmi pare rău după Titanic.
– Că bine zici mă! Sincer, degrabă altul ca el nu cred că vom mai avea!
– Aseară m-am pus să dorm cu nevastă-mea, ca de obicei. Și cum n-avea somn după jumate de oră, ne-am apucat să vorbim. Și zicea și ea că e mare pierdere.
– Și poate că acum nu realizăm, dar să vezi că peste un timp ne vom da seama de pierdere și ne vom lovi cu capul de zid!

Domnul Nenea Șofer, care conduce autobusul cu oameni, frânează prompt la semafor. Zici că de la talpa lui care a călcat pe frână s-a aprins becul roșu. Păcat doar că nu ne-a anunțat și pe noi.

– Mă Gyula, imposibil să se înece așa dubios!
– Știu Toader, știu. Și mă doare că nu l-au scos nici până în prezent.
– Da parcă zicea Mărioara că vor chema niște scafandri să-l scoată?!
– E târziu deja, cred că l-or fi luat valurile deja!
– N-are de unde, nu cred!

Autobusul s-a oprit în stație. Și-a deschis ușile ca niște cortine trecute prin timp printr-un scârțâit de cui pe oglindă. Stăteam la coadă foarte cuminți să coborâm în balta din fața scărilor.

– Mă Gyula, lupii nu se apropiau de stână de frica lui! Și când lătra o dată, apoi lătrat era, nu foaie verde!
– Da mă, știu. Și foarte ascultător era… foarte. Strigai la el: Titanic, marș! Și Titanic mergea să întoarcă oile care rătăceau pe unde le ducea capul lor sec și gol.
– Bun câine mă, bun, păcat că s-o trecut…

Autobusul și-a luat tălpășița grăbit pe arterele înzăpezite ale orașului. Astăzi mai gol decât mâine cu cele 186 de locuri ocupate din cele 82 pe care le are…

condiții minime de supraviețuire

Se poate supravețui cu câte o cafea, un pahar de apă, câteva boabe de orez, amestecate cu o supă la plic și niște pufuleți o dată la câteva zile și cu doar câteva ore de somn? În ultimele săptămâni mi-am dat seama că se poate! Și am riscat, cu gândul de a bea șampanie, să încalc principiul unui alimentații sănătoase.

Nu mai am timp să mănânc și să dorm. Nu mai pot să mănânc și să dorm când știu că sunt atâtea de făcut și care mă cheamă, dar care nu așteaptă! Este incredibil ce mi se întâmplă și mi-e foarte greu să explic. Sunt surprins. Realizez și susțin că singura soluție de a scăpa de stres și griji este să fii mereu ocupat (anti-recomandare pentru shopping). Cea mai scurtă cale de rezolvare a problemelor este soluționarea lor. Și cea mai ieftină de altfel.

Au început zilele în care singura grija va fi ca bateriile de la cameră și cele de la microfon să fie încărcate. Restul sunt detalii.

În condițiile în care faci ceea ce îți place, depui eforturi maxime, ești mânat de entuziasm și dorință și mai ai noroc de oameni puternici, energici și dragi în jurul tău, care nu vor ezita să te susțină în momentele grele, să te pedepsească cu drag și duioșenie când greșești și să îți aprecieze meritele în momentele potrivite.

Vă doresc ca munca pe care o depuneți în ceea ce faceți să fie încununată de rezultate frumoase!

Le mulțumesc oamenilor care se regăsesc în rândurile de mai sus! Vă îmbrățișez!

despre un spectacol ieftin

Rasismul, xenofobia și discriminarea au atins o cotă alarmantă în ultimul timp. Sunt îngrijorat de atmosfera creată în jurul unor evenimente copilărești și banale. De la un fum de paie ude s-a ajuns la păduri arse. Un circ ieftin și bizar care fură atenția oamenilor de la probleme care îi afectează și care există prin evenimente create artificial care nu reprezintă nici un pericol.

Eu zic ca pe lângă topoarele deja ascuțite, să mai luăm niște drujbe, să ne legăm niște bentițe tricolore și să-i exterminăm dracului pe țigani și pe unguri. Pe primii îi deportăm pe mare și îi înecăm, celor din urmă le dăm foc, iar după aia vom trăi fericiți the romanian dream. Iar atunci când ne mirăm de ce nu ne plac parizienii ori căpșunarii spanioli sau macaronarii ăia de italieni să ne amintim de dragostea dintre noi, manifestată unii față de alții prin topoare și lopeți și care naște în fiecare din noi câte un mic Hitler ori Stalin.

Rămân la părerea că totul își are rădăcinile în educație. Educația de acasă a Sabinei, educația celor care o urmăresc zi de zi să-i ia zilele, educația noastră ca spectatori la acest show. O educație puternic infectată de efectul de turmă ilustrat perfect prin câte peste 15.000 de like-uri sau alte adunături care își acoperă rușinea de a căuta problema în sufletul lor cu distrugeri și exterminări în masă.

Oare cei care așteaptă să-l prindă pe Zsolt Lendvay Simon, cel care a amenințat-o pe tânăra domniță cu moartea (un model de patriotism autentic, care își amintește că e româncă de 1 Decembrie sau ziua maghiarilor), chiar cred că problemele se termină o dată cu exterminarea persoanelor respective? Tind să cred că problemele adevărate vor începe când, după ce vom termina de exterminat uscăturile, ne vom apucă să tăiem cu cruzime mlădițele tinere și nu ne vom opri decât în clipa în care ne vom îneca în sângele nevinovat care se va vărsa dintr-un egoism prostesc.