Nu mor cainii cand vor… caii!

Primarul capitalei Dorin Chirtoaca a venit cu un plan de rezolvare a problemei cainilor vagabonzi: conform lui, toţi cainii, care vor fi prinsi si timp de 10 zile nu vor fi revendicati de catre stapani, vor fi supusi eutanasierii. Decizia a starnit valuri de nemultumire in randul populatiei si in curand starea de lucruri va degenera – daca va pune in practica propria idee, primarul risca sa se trezeasca cu zeci sau chiar sute de aparatori ai patrupedelor.

Judecand la rece, decizia domnului Chirtoaca este una matura: orice capitala care se respecta si se vrea a fi europeana rezolva problema cersetorilor, rampelor de colectare a deseurilor si a cainilor vagabonzi, ceea ce ne duce cu gandul ca faza cu lichidarea patrupedelor este un pas inainte. Aparatorii animalelor au sarit ca arsi si au propus solutii de ultima ora, cum ar fi sterilizarea maidanezilor sau crearea unui azil pentru aceştia, lucru care mi se pare de-a dreptul un non-sens: in conditiile actualei crize economice consider ca intretinerea a catorva mii de animale este o gaura neagra in bugetul local, si asa ciuruit de trecutul istoric de dupa 2000. In plus, cifrele sunt de partea conducerii locale (in luna ianuarie a anului 2010, in capitala au fost evacuati 2138 caini vagabonzi, iar pe parcursul intregului an 2009 numarul acestora a ajuns la 19453).

Cainele este prietenul omului. O lege a naturii care si-a dovedit aplicabilitatea in timp. Cainii vagabonzi de pe strazile oraselor nu sunt prietenii omului si prezinta pericol public. Intretinerea lor in azile nu aduce beneficii, iar daca organizatiile care lupta pentru dreptatea animalelor sunt atat de afectate… ar putea sa isi asume responsabilitatea si sa ia in vizor aceste animale.

In plina criza economica, moldoveanul se apuca sa creasca si sa ingrijeasca de caini. Spitalele ultra performante, infrastructura ultradezvoltata, situatia economica de varf din tara le permit, ce naiba? Situatia este jalnica si trebuie de miscat macar un deget. Ori, cainelui daca ii intinzi un deget iti musca toata mana, nu?

“7 aprilie” are nevoie de dreptate, nu de strada!

Noua conducere democrata de la Chisinau incearca sa rastoarne norii inca din prima saptamana de gurvernare, dar seceta inca arde pamantul basarabean. Acuzati de mini-revolutia din aprilie, democratos-liberalii de ieri se intrec astazi in distinctii si premii de stat, in vorbe de duh si de adevar care sa inchida gura lumii: Basescu se lauda cu cifra de 140.000 de cetatenii, Ghimpu cu putin sub 100.000 de voturi in alegeri. Just. Dinte pentru dinte, adevar pentru adevar. In timp ce Voronin se sufoca de noii guvernanti si in timp ce domnul Tanase face ordine in Ministerul Justitiei, adevarul zace ingropat in adancuri cu lacatul celor 4 luni pus la gura!

Daca urmaresti din exterior, situatia este chiar absurda! In timp ce pana si cel mai analfabet om din tara isi da seama de scenariul pus la cale de comunisti si de terorile organizate de ei, actualul ministru cere 4 luni, probabil pentru ca moartea tinerilor si fetele violate prin comisariate nu sunt suficiente. Urat, lipsit de intelepciune si bun gust! Noii conducatori ai tarii au facut putina agitatie la venirea la putere si toate au disparut ca un foc de paie. Sau mai curand, un fum far’ de foc care isi va pierde urma in timp. Culmea este ca pe de alta parte, victimele au rabdare. Acesti eroi au avut-o si in comisariate, si in strada, si la mai bine de 9 luni de la ziua cea mai neagra dupa razboiul din Transnistria! Cat vor mai da dovada de ea? Numai ei stiu. Cert este ca in loc sa numeasca strada Lazo pe care isi odihneste osemintele fostul presedinte, Guvernul si Justitia ar fi trebuit sa rezolva dreptatea unor oameni care i-au purtat acolo sus. Pe maini, in genunchi, cu lacrimi de sange! 7 aprilie a fost prima misiune a noii guvernari. Care esueaza pe zi ce trece. Peste sperantele noastre se va asterne in curand o rece dezamagire…

Pe de alta parte, sa fim seriosi! Ce s-a intamplat dupa 29 iulie care sa merite atata atentie? Lumea inca inghite prostii la televiziunea publica (si independenta), in teren membrii partidelor inca isi fac de hac, tara zace in aceeasi criza, oamenii sunt la fel de disperati. Diferenta este ca daca inainte venea Putin pana sub muchia capitalei, acum Basescu ajunge pana in Kabul. In timp ce Voronin sarbatorea in Piata Rosie din Moscova 9 mai, Chirtoaca sarbatoreste Unirea pe 24 ianuarie la Iasi. Nelipsite sunt decorarile fara de numar intra- si inter- statale. Daca inainte batea vantul dispre este, acum bate dinspre vest si pana astazi asta ramane unica diferenta. Vantul va reusi sa schimbe clima, dar nu si naravul.

Multstimata conducere… stim cu totii ca dreptatea este undeva pe drum. Va rugam doar sa nu o “ajutati” sa incurce calea spre cei care o asteapta…

Articol preluat de http://hotnews.md/ si http://www.basarabia91.net/.

Există viaţă după sesiune?

Acum 2 ani, la o festivitate de deschidere a unui nou an de studii, un bun profesor de-al meu ne invidia norocul nostru de a fi studenţi. Domnul spunea, cu o tristeţe care i se citea în ochii obosiţi de zecile de generaţii de tineri care trec pe lângă el pe neobservate, că studenţia este o vacanţă lungă presărată cu zeci de clipe captivante şi străpunsă pe ici-colo de câte o sesiune. „Dacă nu ar exista sesiunea, nu aţi simţi că sunteţi studenţi” sună sentinţa care făcu să treacă un murmur cald prin sala arhiplină de tineri fericiţi că trec prin cea mai frumoasă perioadă a vieţii.

De vorbele pline de duh din acea zi aveam să îmi amintesc mai târziu. După un semestru în care am sărbătorit zi de zi fericita oportunitate de a fi un june care incearcă să descopere cât mai multe lucruri noi pe băncile facultăţii, ceea ce cândva era un „ici-colo” se transformase brusc in SESIUNE. Şi astăzi mă întreb ce cântăreşte mai greu… nopţile lungi şi albe de dor, în care ne zideam existenţa după cursuri şi cărţi care durau la infinit, în arome de cafele şi ţigări stinse cu neputinţă ori cuvântul în sine, care provoacă un sentiment de teamă chiar şi printre cei mai tari dintre noi?

Dacă nu ar fi existat sesiunea… ea ar fi trebuit inventată! Nu există nimic mai serios în anii de studii care să te fure din viaţa cotidiană şi să te arunce în cele mai reci mreje ale disperării de a nu face faţă, de a ceda pe ultima sută de metri, de a dezamăgi în faţa unui fapt către care ai mers şi te-ai pregătit atâta timp. Nu există nimic care să alunge nopţile petrecute prin cluburi sau promenadele pe străzile oraşului îmbrăcat în lumini feerice, la fel cum nimic nu poate schimba gustul berii ori să-ţi bulverseze întreaga fiinţă, pentru că după trei luni de farmec şi distracţie, în capul tuturor lucrurilor stă Excelenţa Sa… sesiunea!

Oamenii caută soluţii pentru ieşirea din criză economică care şi-a întins caracatiţele peste societatea speriată de virusul gripii porcine. Lumea se agită ca un vulcan gata să erupă. Felinarele luminează sec. Oraşul este pustiu: fluviul de studenţi de acum câteva săptămâni a secat prin săli de lectură, biblioteci şi ziduri de cursuri. Am existat, ne-am făcut remarcaţi şi am dispărut, ca numai după foarte puţin timp să renaştem ca Pasărea Phoenix.

Suntem studenţi şi asta ne preocupă tot timpul! Mergem înainte, pentru că atunci ne-a fost mai bine. Marea Provocare ne aşteaptă, iar după ea şi potopul! Ne vedem peste o lună, atunci când vom curge din nou prin venele acestui oraş. Oare dincolo există viaţă?! Baftă la examene şi să fiţi iubiţi!

“Sa ne aparam Patria!”: cinematograful sau… !?

Afacerile cinematografice din Moldova au primit o palma peste obraz. In ceva timp vor incepe sa transmita in romana, iar asta nu se va intampla din propria vointa, ci din a ministrului culturii zicere. Indignati, sefii raspund la fel de dur: pretul biletelor se va dubla! Cum n-ar fi, oricum e un pret prea mic pentru limba romana, dar daca replica va prinde viata, afaceristii cinematografi isi lovesc in proprii lor clienti, si nicidecum in guvernanti, care au luat o hotarare inteleapta.

Cinematografia si Moldova sunt 2 notiuni care nu prea se intersecteaza in ultimul timp. Un pamant care a dat viata unor actori si regizor cu talent, dar care au murit sperante, fie din cauza mediului politico-social ostil, fie din cauza lipsei increderii si sustinerii financiare. Oameni formati in institutii de invatamant serioase de peste hotare, care s-au intors inapoi si s-au stins ca niste stele cazatoare… Spun asta pentru ca vad ca si acum exista o generatie de regizori si tineri ceneasti care ar putea sa schimbe moneda pe verso si sa miste lucrurile din loc, dar mi-e frica sa ma si gandesc daca actiunile Ministerului Culturii se vor reduce la a obliga cinematografele sa aiba subtitrari in romana si nu stiu cat de curand s-ar putea sa apara un film “made in moldova” pe ecranele patriei.

Pe 3 ianuarie s-a stins Vasile Brescanu. Nu ati auzit de el, dar ati auzit de Mihalcov, Mensov, colegi de studentie de la Moscova si oameni care au avut posibilitatea sa se afirme. Brescanu a facut-o si el, dar la nivelul mediocru al pamantului dintre Prut si Nistru si poate daca ar fi avut norocul sa se nasca cel putin peste Prut, ca sa nu vorbim de Franta si SUA, si astazi ar fi savurat bucuria unui Oscar. In presa scrie ca Vasile Brescanu a murit de cancer… prea putin adevar, care nu e in stare sa ilustreze cancerul societatii in care a trait marele om de film si care l-a obligat sa se retraga la tara si sa isi traiasca zilele de azi pe maine…

Ce va fi in urmatorul deceniu? Cate jertfe mai cere prostia oamenilor acestui pamant? Cine stie cine este Igor Cobileanski? Cine i-a vazut filmele? Cine a auzit de Sergiu Voloc? Lista intrebarilor poate continua, iar de nivelul raspunsului depinde destinul cinematografiei din Republica Moldova. Or, acesta nu sta in incapatanarea patriotilor de a pune subtitrari in limba de stat.

Regimul Filat. Razboiul celor 100 de zile

Prima mare “performanta” a Guvernului Filat este aceea de a ajunge “regim” la foarte putin timp de la instaurare. Daca “democratia” instalata in 2001 a avut nevoie de 8 ani de zile plus cateva sute de victime ca sa apara urat in ochii muritorilor de rand, legati la ochi pe esafodul lacomiei clanului inlaturat la 29 iulie, prezentul Guvern si-a primit epoletii inca din prima zi. Felicitari domnule Filat! “[...] si crestea pruncul intr-o zi cat altii in 8 ani…”

De cealalta parte a baricadei, 100 de zile inseamna foarte putin pentru ceea ce s-a reusit sa se faca. Desi Acordul privind micul trafic de frontiera se va semna in aceasta luna, iar sarma ghimpata inca nu a disparut, o aroma usoara de libertate si democratie pare sa se astearna peste toate, in ciuda faptului ca Voronin&Co dispar de la fiecare sedinta a Parlamentului, cedand in fata problemelor care macina tara bulversata de setea lor de imbogatire. 100 de zile ar fi fost putin si pentru fostii guvernanti, care intr-o perioada similara nu ar fi reusit decat elaborarea unor legi care sa indrepte surse financiare din domeniul public in propriile buzunare. Logic timpurilor prin care s-a trecut, Filat a gresit! In loc sa faca ceva ca dupa sarbatori sa se gandeasca si la propria persoana, el pleaca la Bruxelles sa negocieze Tratatul de asociere cu Uniunea Europeana! Ciudat, pentru ca fie omul asta nu are familie si nu se gandeste la viitorul sau, fie noi nu vedem care e substratul beneficiilor semnarii acestui tratat pentru el si colegii de Alianta! Desi, dragostea de tara si de neam ii duce departe pe unii…

Vorbind de libertate si democratie… Oamenii pot sarbatori si pe 25 decembrie, si pe 7 ianuarie. Mitropolitul Vladimir afirmase ca nu e pacat sa te rogi de 2 ori. Just! Am urmarit evenimentele religioase din Romania de pe 25, si cele din Moldova de pe 7… Ca de obicei oamenii politici prezenti, desi, aceasta fariseitate uneori imi da de gandit. Oamenii astia merg de ochii lumii la biserica ori sa isi spele pacatele? Nu de alta, dar 8 ani de zile am schimbat canalul pentru ca mutra acra a tandemului Vladimir-Taisia imi crea repulsie.

11 ianuarie 2010. Razboiul celor 100 de zile continua. Tind sa sper ca in curand acesta se va transforma in Razboiul celor 30 de ani.

Anul Nou: Ce? Unde? Cum?

2009 îşi face bagajele şi pleacă grăbit de pe meleagurile noastre. Deşi prin Ţara-Soarelui-Răsare 2010 bate la uşă, aici încă se lasă aşteptat. Mister, feerie, artificii si bucurii… ce ne aşteaptă în noul an, ultimul al deceniului zbuciumat în care trăim?

Mall-urile sunt arhipline de oameni grăbiţi să agaţe ultima şampanie rămasă pe raft, ultimele jucării şi cadouri, ultimii brăduleţi ieftiniţi până la gratuitate. Vine un nou an şi toată lumea este entuziasmată de clipa în care preşedinţii se vor întrece în vorbe pline de duh şi lipsite de sens, şampania va aştepta nerabdătoare în pahare, iar vinul va curge gâlgâind peste mesele umplute de bucate… Trist şi în acelaşi timp lipsit de sens şi de gust. Sărbătoarea nopţii dintre ani se transformă într-o posibilitate cu şanse mari de realizare de plăceri fizice şi culinare. Alcoolul işi face loc printre leucocite şi ne întunecă minţile în timp ce se strigă sus şi tare “un an mai bun, plin de împliniri şi de realizări…” şi cheful continuă. Cu toate că în fiecare seara de 31 oamenii işi transmit asemenea urări, populaţia nu este ferită de crize şi scandaluri, iar eşecurile şi confruntările militare se ţin lanţ. Cu toate că anul ce vine “va fi” la fel cum îl întalneşti (mâncare, alcool, femei), la următorul 31 decembrie realizezi o ţară secată de sărăcie, pustiită moral, cu “n” cazuri de sinucideri în materie de cei care au eşuat în dragoste…

Personal nu acord nici o valoare materială serii de 31. Deschid o sticlă de vin, beau un pahar după ce îl ciocnesc cu cei dragi (de ce aştepţi seara dintre ani să îi spui unui prieten bun, unui frate sau părinte sau iubite sau amante ceea ce crezi despre el/ea/ele?) şi îmi văd de treabă. Râd un pic de vedetele care se perindă pe la televizor (sărmanii, mai câştigă şi ei un ban), apoi ies la o plimbare. Admir natura frumoasă în care trăiesc, număr stelele d pe cer şi îmi mai pun câte o dorinţă, mă gândesc la anul trecut, la realizări şi greşeli, îmi schiţez ceva pentru cel care vine. Îmi fac ordine în gânduri, arunc cele vechi şi le savurez pe cele noi. Este un an nou şi e bucurie, nu? Ce paote fi mai frumos, mai ales când eşti privirile îţi sunt salutate de mii de focuri de artificii?

La Mulţi Ani dragii mei! Un 2010 care să vă aducă linişte în suflet, ordine în gânduri, împlinirea dorinţelor, realizarea tuturor celor propuse! Cât mai multe clipe fericite alături de cei dragi, multă sănătate, căldură şi iubire în ţară, multe succese şi numai fericire, care le mişcă pe toate din loc…

Ne vedem in 2010. Pe 2 ianuarie.

Babele si religia in scoala

Am observat ca de cateva luni lumea se tot cearta pe tema religiei in scoala. “O bagam, nu o bagam? O vrem sau o inghitem cu forta?” si lucrurile se pare ca vor continua asa la infinit. Tara se vrea un stat democratic. Oamenii vor in Europa, dar arunca cu oua in cei pe invers. Iar tema asta cu religia e una fierbinte si toti eroii care s-au avantat sa o discute, acum stau cu cozile fripte pe undeva prin tufisuri. Cand erau mici, au uitat parintii sa le zica sa nu se joace cu focul. Dar sa le luam pe rand.

De ce religie? Pe langa ca au incarcat programul scolar cu “n” discipline gen “educatie civica, sexuala, patriotica”, mai nou ceva cu armata, vor sa mai inghesuie si religia. Inutil. Spunea Oleg ca religia este ceea ce ni s-a transmis de la stramosi. Just. Si atata timp cat vor simti nevoia si vor avea dorinta, parintii isi vor educa odraslele in spiritul religios, deci nu vad rostul. Scoala cu forta nu se face! Nu poti obliga pruncii sa vina sa asculte tot felul de filosofii legate de divinitati aparute si disparute de-a lungul timpului, ca pana la urma asta e religia, nu? Am intrebat preotul din sat daca ar vrea sa predea aceasta disciplina si mi-a zis ca el poate preda doar ortodxie, dar la noi mai sunt si evrei, musulmani, catolici, iar cu aia nu se poate descurca. Fiindca avem gena comunista dictatoriala in sange, le vom baga pe cat putem religia in cap. Las’ sa nu uite ca or facut scoala in Md!

Un alt fenomen interesant care se intampla in societatea religioasa moldoveneasca sunt “babele”. Daca nu ai avut ocazia sa interactionezi cu ele… ferice de tine. Fuste negre si lungi (desi multe din ele se imbraca la moda – stiu si babele astea ce stiu), imbrobodite pana peste ochi, dar suficient incat sa lase loc de periscop, cu fete mohorate si palide de zici ca maine intra in mormant. De obicei stau in partea stanga a bisericii (acolo este oranduit sa stea). Ah da, inca un indiciu: au ochiul stang atintit inainte, in timp ce cu cel drept navigheaza prin incapere; in timp ce cu dreapta isi face semnul crucii, cu stanga isi ghionteste vecina “uite fa la aia, da uite la ailalta, da uite si tatusie o pus la preot, da uite la dascal, da uite cum face cruce, da uite, da uite…” si lista continua. Trist stimati concetateni, trist… Tinerii nu tre obligati sa creada, asta face parte din cei 7 ani de acasa. Iar daca se gaseste vreo unul sa se intoarca la calea cea dreapta, stati linistit ca este dat afara din corabie de specimenele descrise mai sus.

In viata si in lume e ca in mall: daca ai nevoie de cartofi, nu ai ce cauta la raionul cu pantofi si invers. Chestiile bagate pe gat cu forta nu mai sunt la moda. Se cam schimba lucrurile in jur si chiar daca nu iti doresti, oricum esti dus de val. Nu stiu care val ne spala pacatele, dar stiu ca bisericile pe la sate sunt mai mult pustii. Iar vesnicia s-a nascut la sat. Zicea Blaga…

In memoriam Andrei Savciuc: “Andrei era foarte optimist! Avea planuri mari…”

Au trecut 50 de zile de la trecerea la cele vesnice a celui care a fost si care va ramane in memoria tuturor, Andrei Savciuc… Numele lui se leaga mult mai mult decat de moldovenii veniti la studii in Romania, mult mai mult decat de romanii exilati in Moldova, depasind uneori limitele romanismului de care are neoive atat de mult societatea noastra, o societate bolnava la re-modelarea careia tanarul moldovean a depus eforturi nenumarate…

Acum ceva timp am avut fericita ocazia de a descoperi un prieten. Coincidenta pozitiva si imbucuratoare. Fericita coincidenta de a interactiona cu un fost coleg si un fost bun prieten cu Andrei. Fericita posibilitate de a discuta la o cafea cateva detalii interesante pe care nu am avut ocazia sa le aflu in viata de zi cu zi.

Inainte sa vina in Romania, Andrei a purtat o discutie cu tatal sau in privinta orasului in care sa urmeze liceul. Au fost puse in discutie Iasi-ul, Timisoara, Bucuresti-ul, dar pana la urma a ajuns la Satu Mare. Era un baiat deosebit, special as spune. Mai retras de felul lui, dar asta il facea diferit de restul lumii. Nu stiu carui fapt i se datora diferenta, probabil impactului survenit in urma venirii intr-un oras pana la urma inferior Chisinaului. Nu conteaza nivelul de dezvoltare al unei tari sau alteia sau a unui oras sau altul de pe cele 2 maluri, capitala Moldovei poate pretinde la titlul de metropola, ceea ce in Satu-Mare Andrei nu a gasit…

Am ramas impresionat de cunostintele lui din domeniul istoriei universale, istoriei romanilor, de interesul sau pentru tot ce era nou in Romania; era un om inteligent si asta e un lucru mare: om destept poti sa devii, iar inteligent poti numai sa te nasti, iar Andrei s-a nascut asa. Puteai sa discuti cu el pe orice tema, avea cunostinte foarte vaste din diverse domenii. Desi avea profilul elevului silitor, mereu pregatit de lectii si mereu atent la ce se intampla in jurul lui, nu avea nevoie de multe chestii – le avea deja in sange.

Marea dezamagire a lui Andrei: nu a gasit in Romania ceea ce visase el! Nu a adus in discutie niciodata subiecte legate de unirea Moldovei cu Romania pt ca si-a dat seama ca intotdeauna s-ar ajunge la chestii contradictorii si probabil ca si-a dat seama ca nu exista nici un rost pt asemenea discutii, in mediul in care se afla atunci.

Mi s-a parut ca punea un fel de bariera intre el si cei din jur si doar prietenii cei mai buni aveau posibilitatea sa il cunoasca pe adevaratul Andrei. Era omul complet: stia sa glumeasca si sa inteleaga glumele, da dovada de seriozitate in clipele grele, era organizat; era omul de la care puteai invata foarte multe, ii placea foarte mult sa cunoasca.

Implicarea lui in toate actiunile pt moldoveni s-au intampla dupa ce a ajuns la facultate in Bucuresti, si anume din 2 motive: in capitala este cea mai mare comunitate de moldoveni, unde el si-a gasit un mediu propice aplicarii ideilor sale, in timp ce in Satu Mare nu erau foarte multi moldoveni care sa isi permita sa se adune intr-o organizatie.

Satu Mare nu era locul potrivit unde sa isi dea seama de ceea ce inseamna Romania mai exact, de fenomenul venirii moldovenilor aici la studii… mai exact, totul a inceput o data cu declansarea campaniei BPR.
Andrei liceanul din Satu Mare vs Andrei studentul din Bucuresti: mediul studentesc si interactiunea cu comunitatea moldovenilor l-a schimbat mult. In postura de student era un tip pus pe fapte mari. Dupa 2 ani de Bucuresti, mi-a spus ca au inceput sa i se lumineze perspectivele de viitor. Nu stiu pe cat de multumit era de Bucuresti, dar ceea ce facea acolo il umplea de viata, ii permitea sa se dezvolte, sa se afirme.

Nici acum nu imi vine sa cred ca s-a stins! Ultima data cand m-am intalnit, avea stampila organizatiei de moldoveni cu sine. Era schimbat, parea foarte optimist…

Dupa aceasta istorie cuvintele nu isi mai gasesc loc. Se pierd undeva in timp, se ascund prin istorie si trebuie sa le cauti undeva prin trecut ca sa te exprimi. In trecutul nostru, atat de plin de fapte si oameni.

p.s. Cele mai sincere si mai cordiale multumiri pentru Razvan.